Ambrozie şi nectar

Trec zilele ca fulgerul în noapte,
Un carusel de vagi reverberaţii,
O existenţă preschimbată-n şoapte,
Un vis hrănit cu dogme şi tentaţii,

Ambrozie ce hrăneşte doar himere,
Nectar sorbit de buze hrăpăreţe,
Cuvinte ce-s reduse la tăcere,
Şi aspiraţii spre-o eternă tinereţe,

Ţărână frământată cu ardoare,
Amestec de sublim şi de iubire,
Uitat-am că-s fiinţă călătoare,
Că am căzut cândva din nemurire,

Înger şi demon s-au născut ân mine,
Şi lupt de-atunci mereu, să îmi iau zborul,
Cu sufletul rănit, înalţ suspine,
Căci nu văzut-am cerul, ci doar norul...

Şi de atunci, trezit din somnul morţii,
Alerg mereu, spre orizont de foc,
Iar paşii mei, se-opresc în faţa porţii...
Eu pot să trec? Mai pot găsi un loc?

Îngenunchez în faţa Măreţiei,
Un har nespus coboară peste mine,
Şi-n tremur blând, trec pragu-Împărăţiei...
Acum vaăd desluşit minunea-n Tine.

E vis acum, dar vreau realitate
Şi lupt să fiu aşa cum Ţi-ai dori.
Uşor sau greu, Tu-mi dai elan în toate,
Cu-ambrozie şi nectar mă voi hrăni.

Ambrozia, este mana din pustie,
Ce Tu mi-ai dat când rătăceam pribeag,
Nectarul, e izvor de apă vie
Şi toate-aceste, mi le-ai dat cu drag.

Străpuns în duh de-un foc mistuitor,
Văd timpul în clepsidră... pic cu pic
Şi toate pier, iar eu mă trec uşor
Şi simt că fără Tine, sunt nimic.

Şi clipele ce trec pe langă mine,
Un dangăt surd de clopot care bate,
Mă-nalţă înspre zările senine,
Purtând pe-aripa-i, dorurile toate.

Şi-acolo sus, printre sublime sfere,
Într-o amorfă stare, trupul meu,
Sub voal de constelaţii şi tăcere,
Se-mpacă azi cu Tatăl, Dumnezeu.

13/05/11, Barcelona- Lucica Boltasu