Suspinul dragostei eterne

O dragoste atât de mare, ce până la jertfă-a vrut să suie
e pentru tine, om nevrednic: iubirea pironită-n cuie!
Cum ar putea să înţeleagă un om, cu firea lui cea veche,
o dragoste ce n-are seamăn, în lume fără de pereche,
o dragoste ce sângerează cu mâinile pe cruce-ntinse
şi care poate-n agonie să ceară slăvilor nestinse
iertare pentru-aceia care au pironit-o crud, pe cruce...
ea, care iartă până moare,
ea, care către viaţă duce...!

Şi, când te-a întâlnit pe tine, fiinţă ca un fulg sub soare,
te-a preschimbat într-o cetate zidită sus, pe Stâncă tare,
cetate-atâta de frumoasă, ce-L face pe Isus să plângă
şi astăzi ca odinioară, când mai trăia în lume încă...


Şi pentru cine plângi, Isuse...?
Pentru cel ce-a jurat credinţă,
şi care-alergă către idoli acum, cu-atâta stăruinţă...?
Tu l-ai văzut la învierea fiinţei lui spirituale
adânc mişcat de-a Ta iubire, de tainele Fiinţei Tale...
Nu-şi mai dorea nimic atuncea, decât preasfânta-Ţi părtăşie
Şi cerul este martor veşnic ce devotat Ţi-era el, Ţie.

Dar a trecut iubirea-aceea de care-Ţi aminteşti cu jale,
iubirea cea dintâi, când omul, stătea la poala crucii Tale.
Şi, tot cerându-Ţi semne că eşti statornic în iubire,
şi-a lepădat statornicia, s-a conformat cu propria-i fire...

Iar astăzi, când trecut-au anii din ziua naşterii divine,
îi pare greu urcuşu-acela ce-n salturi îl ducea spre Tine.

Cum suferă îndrăgostitul când draga lui nu-l mai iubeşte,
ci către altul e atrasă şi-asupră-i ochii şi-i opreşte,
şi Domnul suferă, când vede cetatea Sa de idoli plină.

Nu simţi cum duhul geloziei, din ce în ce mai stins, suspină...?


Priveşte: cum erai? Dar astăzi? Cum ai să fii din mâine-n mâine?
Spre ce te-ndrepţi cu-nverşunare: doar spre veştminte şi spre pâine?
În clipa de răgaz, ascultă! n-auzi cum tot răsună-afară
bătaia dragostei supreme, bătaia lui Hristos, uşoară...?

Nu-ţi este dor de părtăşia cu El, cu îngerii, cu cerul,
cu Cel ce umple universul, cu Cel ce este Adevărul?

Vai, dragostea ce azi te cheamă să intri-n veşnica salvare
va fi în ziua veşniciei dovada cea mai zdrobitoare
c-ai fost chemat în har să intri şi-n fericire să petreci.
Şi împietrirea vei plăti-o cu remuşcările de veci...
În clipa de răgaz, ascultă: mai e Isus la uşa ta...?
O, dacă e, deschide-I grabnic: e însăşi veşnicia ta!