Strigat de trezire

„Mai demult creştinii-n lume erau călători spre-o Țară.
Cum de azi își fac palate într-o lume așa murdară?
Mai de mult veneau creștinii la-nchinare bucuroși.
Cum de azi cu șapte care stau acasă tacticoși?

Mai demult era credința aur din Sfânta Scriptură.
Cum de azi credința-i rară, toți aleargă după zgură?
Nicovala nu se teme niciodată de ciocan,
Biblia nu se îndoaie sub barosul lui Satan.

Mai de mult le era groază credincioșilor să spună
Vre-un cuvânt sucit de bârfă, vreo sudalmă sau minciună.
Cum de azi nu-i nici o teamă de vorbirile de rău,
De gâlcevi și anonime adunate la hârdău?

Mai demult era o râvnă între sfinți să fie pace.
Cum de azi s-au lipit păduchii de-ale sfinților cojoace?
Mai demult era dorința, toți să ajungem misionari,
Cine ne-a schimbat consoana să ne vrem milionari?

Mai demult trăiau creștinii după Biblie, în pace.
Cum de azi ia momit lumea să se poarte cum le place?
Mai demult era o grijă cei aleși să fie sfinți.
Unde s-a pierdut podoaba prețioasei umilinți?

Mai demult era respectul pentru ziua de închinare
Și stăteau înaintașii ore-n șir la Adunare.
Azi în grabă predicuța și-apoi fuga drept la meci.
Pentru Domnul doar o oră, pentru idoli douăzeci.

Unde-i Cornea cu desaga și cu Biblia în mână?
Unde-i Berbecar să stoarcă lacrima-n limba română?
Unde-i Dașcă, Unde-i Mârza, Viga, Ștrebea sau Brumar
Unde ne sunt azi eroii pentru brazdă și altar?

Mai demult la rugăciune se simțea o adiere,
Duhul Sfânt sufla în inimi flacăra Lui de putere.
Unde-i acel: „Vai de mine, că sunt mare păcătos!”
Unde-i mirul pocăinței în urmașii lui Hristos?

Mai demult chema profetul oamenii la pocăință.
Se îngrămădea norodul la Iordan cu umilință.
Dar Ioan Botezătorul nu cruța nici un păcat
Și era Ioan, el însuși, omul vrednic de urmat.

Mai demult cântarea sfântă se cânta în straie sfinte,
Ca o jertfă pentru Domnul, dintru-a dragostei fierbinte.
Cum de azi jazz-ul din lume, muzica de rock&roll
A ajuns bisericească, sac dulceag de vitriol?

Mai demult era dorința să fim mărturie vie,
Cum de azi creștinul tace, ca o cioară-n colivie?
Mii de mii înaintea noastră pentru Domnul au trăit.
Oare noi nu vrem cununa celor care-au biruit?

Unde-i glasul de aramă ca un clopot din vecernii,
Să ne cheme la sfințire astăzi și pe noi modernii?
Unde e măcar ecoul furișat printre copaci.
Când spunea Învățătorul „ferice de cei săraci!”

Mai demult erau creștinii contopiți într-o iubire,
Și trăiau prin Duhul Slavei într-o bună înfrățire.
Se slujeau unii pe alți proslăvind pe Dumnezeu.
N-auzeai atâta vorbă: „eu și eu și eu și eu.”

O Isuse, Preaslăvite, adu vremi de cercetare!
Ca Biserica Ta Sfântă să trăiască-n ascultare.
Ca atunci când era una, sfântă, toată la un loc,
Snopi de dragoste și pace, iar Tu însuți la mijloc.

Doamne șterge vorba tristă: „mai demult, era odată”.
Vrem să așteptăm din Tine lucruri noi ca niciodată
Să fim iarăși o simțire, sfinții toți un singur gând,
Glorioasa Împărăție ridicată pe pământ.

Oare când va fi strigarea „Iată Mirele, fiți gata!”
Să ne ridicăm la slavă cu urale „Maranata!”
Îmbrăcați în haine albe, in subțire și curat,
O Biserică slăvită, sfântă și fără păcat.

Se aude-n toiul nopții freamăt ca și de trezire.
Avem candele-aprinse, Te-așteptăm, slăvite Mire!
Lasă Duhul Sfânt să crească dragostea aprinsă-n noi.
Astfel să ne pregătească pentru ziua de apoi.”