Sa-nvatam ascultarea

SA-NVATAM ASCULTAREA


Minunat chip am primit şi un dar preţios;
O viaţă-n Paradis şi din Dumnezeu suflare.
O grădină scăldată toată-n lumină, duios,
Cu pomi plini de roade, care mai de care.

Toate roadele mi-au fost date, ca rod săţios,
Doar unul era interzis, eu n-am dat ascultare.
Rodul cunoştinţei binelui şi răului nesăţios,
Am înţeles târziu, pentru mine moarte are.

Viaţa, un dar esenţial, avea scut ascultarea,
N-am preţuit darul, ce l-am primit din iubire.
Şoapta unui şarpe viclean, mi-a fost pierzarea.
Şi din Eden, am ajuns pe pământ în nenorocire.

Trăim pe pământul acesta din moşi strămoşi,
Să învăţăm permanent, ce-nseamnă ascultarea.
Să ştim pentru Dumnezeu, cât suntem de preţioşi,
Cât ne-a iubit şi cum ne-a pregătit El salvarea.

Prin Fiul Lui, Prea Iubit, în toate cele ascultător,
A făcut un plan, dar de izbăvire, pentru omenire.
A dat unicul Său Fiu, să moară, Cel Prea Îndurător,
Ca prin jertfa pe cruce, să avem şi eu şi tu izbăvire.

Isus Hristos mi-a dăruit, ce era cel mai preţios;
În locul meu a murit, să-mi dea viaţă veşnică.
M-a smuls din întunericul infernal şi nesăţios,
Să mă pună pe temelia vieţii, vie şi puternică,

Prin credinţa ce trece peste al nemărginirii hotare.
Viaţa un dar preţios, a sfărmat zidul de despărţire,
Pe care-l zidise al nostru păcat, din neascultare.
Şi ne-a-ntocmit un act de-nfiere, actul Mântuire.

Urcăm treaptă cu treaptă pe credinţa, ce duce-n cer,
Având încredinţarea că fericirea nu-i un mister.
Și dragoste emanată din inimă pentru semenul tău,
E binele ce-l poţi face, pentru cel ce-ţi face rău.

E gând şi faptă îmbinate cu iubirea-n sfântă armonie,
Este calea în viaţă, când la greu sau bine dai bucurie,
În lupte cu pierderi de valori materiale, eşti puternic.
Şi-n examenele grele ale vieţii, eşti tot mai cucernic.

Când gândul tău, lasă loc gândurilor Lui Dumnezeu,
Dragostea Lui îndelung răbdătoare supune al tău eu.
Când glasul tău se transformă-n glas blând şi duios.
Şi nu mai răspunde loviturilor, cu un ton mânios.
Intonaţia vocii, măsoară ramurile uscate din fire.
De se mai găseşte câte unul crud, să-ţi dea de ştire,
N-ai atins acea treaptă a vieţii veşnice, numită iubire.
Strigă către Domnul, să-ţi facă Dumnezeiască fire.

Să-ţi dea putere, legătura de viaţă pentru veşnicie,
Să-ţi facă limba o unealtă, folosită cu vrednicie:
În bunătate, îngăduinţă, dragoste, blândeţe şi dărnicie...
Să-ţi fie limba o fibră divină, în a rugăciunii energie.

Viaţa-i un dar sfânt de la Dumnezeu, o putere divină.
Nu ne datora nimic, dar El ne-a dăruit toată iubirea.
Şi ne-mbracă zi de zi-neprihănire, până are să vină,
Ne poartă paşii pe calea, ce-şi are sfârşit mântuirea.

Amin