Pafnutie și Thais

Pafnutie și Thais


Era în veacul cinci, demult
Și în pustiul egiptean, departe..
Un secol de la Constantin era trecut,
Anahoreții-atunci se retrăgeau deoparte.

Se întristaseră, căci după-acel edict
Lumea intrase în biserică, și erezia:
Prunci botezați fără pe Isus să ÎL fi primit
Pagâni stropiți cu apă, incluși în Ecclesia.

Pafnutie era un pustnic, cel mai respectat:
Șapte șacali, întruchipând păcate capitale,
Pândeau, fără-n coliba lui să fi intrat,
Căci el cânta continuu „Osanale!”

Însă, de-o vreme, pacea și-o pierduse,
Deși îl urmau smeriți ucenici,
Și multor sfinți speranța le-o readuse,
I se părea că făptuiește lucruri mici..

Se întreba:„Să meargă după Simion?“
Vestitul stâlpnic, care renunțase
La viața și la drepturile lui de om,
Prin sacrificiu, pe Isus Îl înălțase!

Dar nu, alte dorințe-l măcinau:
Se tot gândea la lumea ce-o lăsase,
La oamenii care în iad mergeau,
Când în credință nu îi luminase..

Cumva, din tinerețea-i zbuciumată,
Păstrase-o amintire nebunească:
Thais, celebra muză comediantă-
El tot ruga pe Isus s-o găsească.

Și s-a întors Pafnutie-n oraş cu dor,
Pe Thais a găsit-o de îndată,
Ea credea că-l seduce pe-un sfânt om,
El calea Crucii avea să-i arate!

Isus a biruit!!Thais fiind mișcată,
S-a pocăit, intrând în mănăstire
Şi în curând la cer a fost mutată,
Ca să nu se întoarcă-n vechea fire.

Însa Pafnutie-a simţit cum s-a golit
După ce-a dat viaţă unei sfinte,
Și diavolului prada i-a răpit,
Bolborosea acum stranii cuvinte:

Plin de iubirea cărnii, de eros,
Privea spre ceruri şi ameninţa
Era îndrăgostit sărmanul, de Thais
Gelos pe Isus, Mire pentru ea.

Desigur, gândiți că nu-i relevantă,
Această poveste din veacul ascet,
Pentru creștinii din vremea prezentă,
Ce trăiesc hedonist..și cad mai..decent.

Să ne-ntrebăm, totuși, o, frații mei,
Când vrem pe păcătoși să-i luminăm,
Dorim doar mântuirea pentru ei?
Sau slava, pentru noi, o căutăm?

Când mijlocim pentru acei pierduți,
Să-i botezăm în Adunarea noastră,
Să nu îi poticnim pe-acei micuți,
Doar Slava Domnului să strălucească!

Iar când lucrarea Duhului se-arată,
Să nu cădem de oboseală frânți,
Iubirea firii ne-ar atrage-ndată,
Să nu ajungem „pocăiți” pierduți!

Amin!