Izvorul florilor de piersic

„De-odată apăru în faţa-i
o pădure de piersici înfloriţi...”
Tao Yuanming.

Un om căutându-şi de hrană cu luntrea sa pescărească
S-a rătăcit şi a dat de o pădure de piersici,
Trecând deci prin ea văzu o ţară încântătoare
Înconjurată de munţi ce-albastre coloane la cer îs.

Trăiau aici oameni dostoinici în dragoste şi libertate
Ce l-au primit aşa bine cum el nu visase vre-odată,
Îl ospătau şi cătau să-i între în voie în toate
Că şi un frate n-a fost mai bun, mai aproape de dânsul.

Dar totuşi veni o dorinţă să se întoarcă acasă...
Şi ei l-au condus, plini de grijă, până la luntrea lăsată:
„Dar vezi – i-au spus ei la plecare – nu spune de noi nici la unul...”

Pescarul plecă înspre casă lăsând numeroasele semne
Ca să găsească-napoi drumul spre ţara aceasta...
Doar cum ajunse acasă în ţara lui chinuită
La cei mai înalţi dregători veni cu-aventura avută
Sperând nişte-arginţi să câştige ce i-or zornăi-n buzunare.

Acei, ascultându-l, armată trimiseră iute cu dânsul
Ca-ntreaga pădure de piersici să-o-aducă la curte îndată,
Dar râul clipea ştrengăreşte în toamna ce se lăsase
Şi omul un semn nu găsise din câte făcuse cu mâna-i.
Deci s-au întors înapoi...

El biciuit, de la curte fu alungat fără milă...
Se-ntoarse în casa-i sărmană...
Veni iarna grea şi nămeţii se spijineau de ferestre;
El, deseori, nu avea cu ce să-şi hrănească copiii;
Femeia îl tot cicălea de sărăcie-obosită...

Veni primăvara şi omul a tresărit ca din piatră:
Pe râu petale de piersic pluteau grupe-grupe la vale
Ca copilaşii cei mici ele strigau rotunjoare,
Ca lacrime de fericire râul voios şi le poartă...

Omul cu luntrea zoreşte din viaţa lui fără lumină,
Porni încă-odată, petală, dorindu-se-n râul de-azur...
Ah, cât de uşor plutea barca prin roiul cel roz de petale,
Iar vela lui, ca o petală rotundă-l chema după vânt;
Pe drum rozoviu de petale el luntrea-şi îndreaptă în sus:
Prin ele-ar putea, poate,-ajunge la minunata pădure.

Dar un vârtej stă la pândă cu degete lungi, lipicioase,
El luntrea a prins şi o trase din calea ei dulce spre munţi;
Pescarul văzu ceru-albastru cu zarea ca floarea de piersic
Un Glas auzi:”Doar odată Dragostea mare ţi-i dată!”
Şi supt apoi fu de bulboană.