DIMINEAŢA ÎNVIERII

DIMINEAŢA ÎNVIERII

Zori de zi.
Sus pe boltã-i lunã plinã.
Dorm şi florile-n grãdinã,
dorm şi pãsãrile-n ram.
Câte-o stea mai clipoceşte.
Vântul zorilor frãţeşte
bate-n geam.

O femeie se grãbeşte.
Altele la fel dau zor
aducând în urma lor
dulci miresme de iubire.
În grãdinã, sus pe deal,
au ajuns la un mormânt.
Totul pare ireal :
piatra zace în neştire
la pãmânt.

Iar mormântul este gol.
Mii de întrebãri ciudate
se înalţă ca un stol
de cocoare speriate.

Dar femeile de spaimã
înlemnirã la mormânt

când vãzurã-n alb veşmânt
solul ce le spuse-n tainã :
"Nu vã-nspãimântaţi, surori !
Domnul vostru vã iubeşte.
Ştiu pe cine cãutaţi.
Aţi venit aici în zori
sã-L gãsiţi pe Domnul vieţii
în lumina dimineţii,
care-a împlinit Scriptura !
Nu-i aici, a înviat !
A învins ca Domn natura.

Spuneţi ucenicilor
cã Isus în Galileea
merge înaintea lor !"

Şi femeile-ascultarã.
Începea o primãvarã,
un poem în veşnicii.

Şi-a pornit în lumea largã
Vestea care-a biruit.
Petru şi Ioan aleargã
la mormântul strãjuit.

Iatã-i ajunşi în grãdinã.
Intrã în mormântul gol.
Raze pale de luminã
cad pe pânze ca un stol.
Un fior prin inimi trece.
Plini de îndoialã sunt.
Inima li-e-atât de rece
şi se-ntorc fãrã cuvânt.
Pânza e nedesfãcutã.

Trupul sfânt din ea s-a smuls
nu prin legea omeneascã
ci prin taina cea cereascã.
Sã-I dãm slavã lui Isus !

Iar Maria Magdalena
se întoarce la mormânt.
Soarele sorbise roua
pe pãmânt.

Şi Maria sta afarã.
Vântul pãru-i mângâia.
De durere sfâşiatã
ea plângea.

Şi s-a-ntors ca înc-odatã
sã priveascã trupul sfânt.
Şi în clipa-aceea, iatã,
vede îngeri în mormânt
întrebând-o deodatã :
"O, femeie, de ce plângi ?"
Astfel îngerii i-au spus.
"Pentru c-au luat pe Domnul
şi nu ştiu unde L-au pus !"

Ea se uitã ... Din cuvinte
ce speranţă poţi sã strângi ?
Şi se-aude-ncet un umblet
în grãdinã, pe cãrare.
Doamne cine-i, cine-i oare ?!
Dacã-acesta-i grãdinarul,
o, el ştie de Isus !...

Şi ea-i spuse printre lacrimi :
"Domnule, unde L-ai pus ?"

Ca un steag e bucuria
fluturând în zori de zi.
Şi un glas duios rosti
numele iubit : - "Maria !"

"O, Rabuni !", şi ea cade
la picioare-nlãcrimatã.
"Nu Mã ţine !, zice Domnul,
cãci nu M-am suit la Tatãl -
Tatãl Meu şi Tatãl vostru !"

Ca o goarnã ce rãsunã
a plecat cântând Maria
dând de veste bucuria,
Vestea mare, Vestea bunã
ce în veac a triumfat :
"Mielul a primit cununã !
Salvatorul a-nviat !"

*
* *

Slavã Ţie, scump Isuse,
pentru marea Ta-nviere
ce ne-a dat din slãvi nespuse
viaţă nouã şi putere !
Tu ne-ai dat în dar iertarea
ca ai Tãi în veci sã fim.
Îţi aducem azi cântarea
Noului Ierusalim.