Ce a fost dragostea?

Nici nu știau începutul și sfârșitul că există,
Când din veșnic, fără margini, fără timp, fără distanță,
Exista El, Trei, dar Unul; Dumnezeu: Fiu, Duh și Tată.

Nici nu știa Soarele ce va face, cum îl cheamă.
Nu știa de va fi steaua cea mai mare-n Univers,
Sau dacă va fi un abur, ce la un clipit s-a șters.
Și nici floare nu știa ce va avea: frunze sau coamă?

Până când El, Trei în Unul, le-a alcătuit pe toate
Cu o minte prea dibace, măiestrie peste poate.
Le-a dat nume, le-a dat roluri, le-a spus ce, când, cum să facă;
Iar de-atuncea toate-acestea nu se-opresc din a-I da slavă.

Ele ne vorbesc întruna numai despre Dumnezeu.
Soarele răsare ziua, norii sunt pe cer mereu;
Floarea-i plină de petale, muntele-i înalt și greu,
Pasărea ciripitoare, peștii ‘noată-n heleșteu.

Însă peste toate-acestea ca stăpân și-ngrijitor
Dumnezeu creat-a omul, c-o soție-n ajutor.
I-a făcut plin de iubire-n chip ș-asemănare Lui;
Erau plini de curăție-n neștiința răului.

Până când Dușmanul însuși a stricat neprihănirea,
A pus lanțuri, juguri grele, ce de mii de ani mereu
Chinuie, omoară, fânge și condamnă omenirea,
Care-aleargă în orbire, nu spre viață, ci spre moarte, separat de Dumnezeu.

O, și cât de grav păcatul se făcu natură-n omul
Care și-a pierdut tot chipul Dumnezeului curat;
Și călăuzit spre moarte, ascultând în tot Dușmanul,
A căzut sub condamnarea, sub mânia, neiertarea Veșnicului Împărat.
~&,"&,"&~.
Dumnezeu, desăvârșirea, Sfânt, Sfânt, Sfânt, ca nimeni alt’,
Dar urât de omenirea ce se scaldă în păcat...
Dumnezeu plin de iubirea care-ntrece înțelesul
Și-a lăsat Dumnezeirea: să salveze omenirea Și-a făcut un chip ca omul.

Iat-acum Sfințenia Însăși, Măreția, Necuprinsul,
În trup îngrădit, ca omul cu-nclinare înspre rău,
Mic, Disprețuit, lăsând în veșnicii frumosul,
Fiind lut, dar știind că se va-ntoarce înapoi la Tatăl Său.

Și ce trai! Și ce iubire! Ce putere de-a răbda!
Cât de minunat și straniu felu-n care vindeca!
Și ce ne-nțeleasă, sfântă, a fost devotarea Sa,
Pentru Tatăl, pentru lume, renunțând la slava Sa.

Totuși, ce puțin din sfânta-I dragoste
Vezi în viața Sa de pe pământ,
Căci a Sa milă și iubire, țel întrupării Sale
Se vede-atât de clar și totuși necuprins ‘col la mormânt.

Căci viața Lui nu s-a sfârșit la cruce,
C-acum mormântul este gol, nimic;
Că viața ta a izvorât din a Sa moarte:
Din moartea și-nvierea Mielului slăvit!

Și ce a fost ea, dragostea, pentru Bunul Christos?
A fost schimbarea ființei sacre, într-un trup dezgustător.
A fost schimbarea hainei albe cu lemnu-acela greu, soios.
A fost schimbarea slavei în biciuri și în spini ce dor.

A fost înlocuirea mâinii care le-a plămădit pe toate
Cu o mână-nsângerată, străpunsă așa de adânc de cuie.
A fost desprinderea de Tatăl și desprinderea de Sine;
A fost paharul cel umplut de tine, băut de El în întregime.

Și ce-am fost noi, ce ai fost tu... ce am fost eu?
Am fost creația tanicei iubiri a Sale...
Noi ne-am făcut jalnici, netrebnici însă Dumnezeu
Din dragoste, pe cruce ne-a scos de sub condamnare.

Dar ce va fi El pentru tine, om simplu și muritor?
Vei fi vinovat de-atâtea ce le porți acuma tu,
Dacă nu le dai lui Isus și-L accepți Mântuitor.... . O, și ce nefericire dacă Îi spui astăzi, , nu”!