Crinul alb

Crinul alb

Privesc marea albastră...
O văd ca pe o glastră.
În ea, floare măiastră:
Crinul Alb-jugastru.
Pe raza de soare,
Coboară la vale,
Trena-i diamante...
Cuprinde uscat și ape.

Crinul veșniciei,
Venit-a-n robie,
să dea mântuire...
mie dar și ție!
Pe unde trecea,
Câmpul înflorea,
orbii vedeau,
bolnavii se vindecau.

Cu cine-a vorbit,
în inimă i-a sădit:
dragoste, iubire,
dor de mântuire.
Umbra pământului,
I-a pregătit mormântul;
Cu săgețile-i venine,
L-a dus la răstignire.

Crinul venit din mărire,
răstignit pe-a crucii iubire,
să spele păcatul meu,
să spele păcatul tău.
Deschis-a poarta pământul,
făcând Domnului mormântul,
dar pământul nu L-a vrut
că de El era făcut.

De sus, privea Slăvirea;
Și-I trimise Învierea,
Crinul cel Alb nu murise.
Petalele larg Își deschise
și pe raza rubinie,
Se-ntoarse-n veșnicie,
Grădina Eden s-o facă
pentru cine azi Îl caută.

Și privesc zarea albastră,
La fel ca și altădată...
Pe razele soarelui divin,
presar petale albe de crin.
Dragostea o țin în casă,
petala cea mai aleasă...
Iubirea o port cu mine.
Mă poartă spre mântuire.

Smerenia, umilința
mărește marea credință;
Iar a roadelor petale ,
mă îndrumă pe-a Ta cale.
Am cules acest Alb Crin
din marea zare albastră.
Inima, mi-am făcut-o glastră
în care eu Îl țin.

02/ 03/2012 ALGHERO