Ce mult ai iubit omul!

Ce mult ai iubit omul!

Ce mult ai iubit omul, și l-ai învățat,
Să aleagă calea îngustă, drum adevărat.
Păcatul... l-a târât spre întunecimi...
Uitând de cer, de jertfa mântuirii.
Dar... de fața Ta, nimic nu e ascuns,
Tu în toate... ești necuprins...
Spre om nu ai mai privit... l-ai lăsat
Umblând pe drumuri... abandonat
Cărări deșarte, și în necunoscut,
Căzut la răscruci, batjocorit.


Dar... Ți-ai întors iar privirea...
L-ai făcut să privească -Slăvirea,
Iertare, iar i-ai dăruit,
Coborând din cer, pentru alt început,
Pentru - omul - la orizont pierdut
Ce nu vedea lumina, limanul fericit!
Dar l-ai iubit așa de mult!
Pentru el prin noroi ai pășit...
Îndurând hulă, ocară omenească,
Pentru - lutul - făptura pământească.


Putregai!... Ce avea să Te răstignească.
...”Tu, Fiul! -coborât - din slava cerească...
L-ai căutat pe la răscruci...
În bezna rătăcirii... fără lumini...
Tu Soare!... Curcubeu Strălucitor,
Plângi și bați la ușa tuturor,
Netezești calea, alungi negrii nori...
Dulce chemare, pe calea îndurării,
Dar lutul e tot lut... mocirlă...
În mulți încă zace: - ură -


Zilnic îl cauți, îi dai iertare,
Pentru el ai venit să-i dai salvare,
O trezire pentru întreaga omenire,
Lumină a Lumii... al cerului soare,
Inimi de gheață să încălzești,
Tot cuprinsul să i-l dăruiești,
Iar omul, tină, colb în zare...
Ți-a bătut în coaste, și picioare,
Piroane! Te-a răstignit fără-ndurare!
Și l-a iertat, iubirea-Ți mare.


Ți-am cunoscut vocea, m-ai chemat,
O mână blândă m-a mângâiat.
Eu sunt omul de ”Tine” plămădit!
Te-am părăsit, dar m-ai găsit.
Eu sunt... Fiul Rătăcit...
Azi mă plec la cruce smerit,
Tu mă aștepți, acasă, cu drag,
Cu brațele deschise în prag...
Îngenunchez, mult mă căiesc,
Vreau veșnicia! Cu Tatăl Ceresc!