Cândva, ai rănit Iubirea...

Cândva, ai rănit Iubirea...

Cândva, ai rănit - Iubirea,
Și mâinile ce-au frământat
Cu dragoste lutul, țărâna,
Și vasul tău a modelat.
Simți mereu că îți e dor...
Gândul ți-l învălui în nor,
Cuvântul rătăcit prin șoapte,
Mersul obosit prin noapte...
Te simți o frunză veștejită,
De vântul rătăcitor jertfită,
Gemând sub pasul trecător,
Departe de Iubire, de Mântuitor.
Tu, Porumbel, de ani pedepsit,
Lupta cu viața, greu te-a lovit...

Plângi, suspini, Îl chemi pe Domnul,
Iubirea Lui să-ți renască iar ciobul.
Aștepți să coboare strălucirea,
Să-ți modeleze inima, țărâna.
Harul să-ți stropească mugurul
Ca altădată să înflorească sufletul,
Trandafirii iubirii: mii de culori,
Pe altarul cerului în splendori,
Firele faptelor să țeasă mulțumiri;
Pictează pe corolă ale tale iubiri,
Culorile apusului: rubiniu-aramă,
Flori de colț din noua toamnă.
Îmbrățișează cerul, norii senini,
Pe colțul lor agață rugăciuni.

Făuritorul, cu drag te va privi,
Iubirea nemărginită, vasul va șlefui,
Călător trist prin furtuni și pustiu,
Căutând lumina sfântă în târziu...
Pe umerii pământului în apus,
Norii să-ți soarbă tristul plâns...
Porumbel în zbor, cu aripi frânte,
În așteptare... cu priviri pierdute...
Rupe faldurile apusului auriu,
Acoperă-ți sufletul gol, pustiu.
Urmărește farul cu lumini ruginii:
E aproape momentul noii reveniri!
Spală-ți vina, ai părăsit Iubirea,
În Eden te-a amăgit rătăcirea...

Ai alunecat pe raza de foc,
Iubirea a stat lângă tine în orice loc.
Azi, stai așezat pe vârf de stâncă,
Sculptează-ți în ea, iubirea plânsă,
Pe scoarța sufletului scrie mereu:
Ai fost și Ești: Domnul Dumnezeu!
Mi-ai pus piciorul pe calea curată,
Drumul sigur spre a cerului poartă,
Scut lasă-mi Cuvântul și Harul Tău,
Lumină, să mă feresc de tot ce e rău!
Doamne, pune-mi pe deget Sfânta pecete!
Așează-mă în zbor, cu ale îngerilor cete,
Spre Țara Luminii - Veșnicie -
Unde voi uita pe veci, de pribegie.

TOMA COCA, ALGHERO/27/10/2020