Am învățat să tac

Am învățat să tac

Ascult... și tac... și tac...
Am învățat... să tac...
Șoaptele vântului, ascult...
Și... am învățat, să uit,
Să nu aștept nimic...
Am învățat, să fiu mic,
Să fac bine... și să tac...
Vorbesc cu mine... și încerc,
Iubirea, cu drag s-o clădesc;
Ușa gândului, o închid,
Doar pentru cer, o deschid,
Când greul îmi stă în prag,
Pe genunchi mă pun, cu drag,
Și trec prin ciur, ce este om,
Veghez, nu vreau să dorm,
Căci de sus, Domnul mă vede,
E cu mine...... mă înțelege.

Lumea șireată... mă cheamă...
De Lumină, să mă despartă,
Dar... din viață am învățat,
Căci în lumea, de păcat,
Nimic, nu este fără preț,
Nici laudă.... nici dispreț,
Așa... am învățat, să fiu smerit,
Umil.... să tac... să ascult...
Să nu mă înalț, nicicând mai sus,
Am învățat... să fiu supus...

Dar.....
Iubirea sfântă minunată,
Care a fost crucificată,
Zdrobește ale inimii zăvoare,
Mă scoate din încercare.
În mine încet coboară,
Noaptea de vise țesută,
Ce acoperă zarea tăcută,
Cu voalul nopții înstelată.
În mine dorul de iubire...
Zbor de porumbel în zare...
Ascund sub aripă, speranță,
Și gândul meu ce se înalță.
Vise de dimineți înrourate,
În raze de soare scăldate,
Ce țes prin norii timpului,
Legate în sul .... iubiri,
Amintirile vieții palide,
Temeri.... deznădejde.
Trist îmi privesc vasul de lut,
Ciobit, dar... lângă izvor neclintit,
Și pierd speranțe printre fisuri,
Te chem Isus, să Te înduri,
Lipește-mi fărâmele împrăștiate,
Pe calea vieții zbuciumate,
Doar apa aude al meu geamăt,
Și dorul meu...... tăcut.
Speranța îmi e zilnic hrana,
Credința îmi albește haina.

Te rog ... o, Doamne....
Umple-mă de speranțe...
Pune-mi pe fruntea obosită,
Coroana libertății mult dorită,
Nădejdea mea e doar în Tine,
Urc scările de fericire,
Cu un dor... un dor...
Un dor, măreț de mântuire,
Când vei reveni -” Iubire”
Din slava cea cerească,
Să plec... cu „Tine, Acasă„.