Victor Bragagiu

Hai să facem cunoștință
Cum nu am putut vreodată:
Sunt un om care Credință
A primit fiind de fapt în

Laț căci viața-i se sfârșise
Sensul neputând a prinde
Fără țel și fără vise
Răstignit în pretutindeni.

Poate ești un om de treabă
Care n-a căzut cu zile
Nici în piscuri de tarabă
Sau prin pofte imbecile.

Și cu-așa tipi cum mi-s insul
Nu ți-a fost la îndemână
Nu să te împarți cu visul,
Ci să-i dai măcar și mână.

Nu m-ar supăra o clipă
De te-oprești de la citire
Fie-ți viața doar aripă
Mai departe-n fericire.

Ei, iar cel care rămase
Ca să afle cum să râdă
Află c-aveam pofticioase
Universuri de omidă.

Mincinos tot timpu-n viață,
Hâtru nedibaci în lume
Neavând doi dinți din față,
Dar hapsân de bani și nume.

Dinții mi i-a pus dentistul
Când am prins puțin la rânză,
Însă mutra-mi neartistă
Nu-mi era bună pe pânză.

Șiret singur și fățarnic
Ipocriți lăsam departe,
Tremuriciul de nedarnic
Mă mușca de palme sparte.

Cum țipam nevrând să-mi scoată
Dumnezeu din mine ura
Bălămăli bătând în poartă
Să le smulg apoi cu gura.

Învățat în sărăcie
Să-mi port haina, dorul, veacul
Că-mi plângeam de milă mie:
„Ce se chinuie săracul!”

Iar, mă rog, dacă-n minune
Ai ajuns aici cu văzul
N-aștepta că eu voi spune
Cum mă prefăcuse crezul.

Mai repetă numai încă
Ce-ai citit până acuma
Să-nțelegi cum stă pe stâncă
Nu știu cum proptită-mi huma.

Și de greață nu îți este
Mulțumesc și pentru-atâta
Doar că strașnica-mi poveste
Poate-i încă mai urâtă...

Mă opresc însă din spuse
Cu uimire în mirare:
Cum de soața mea putuse
Să mă rabde-n viață oare?

Căci așa cum în oglindă
Te vezi mult mai clar ce ești tu
Cum putu să se deprindă
C-un păgân din tălpi în creștet.

Și copiii mei cum, Doamne,
Mă mai suferă părinte
Când, de fapt, doar să condamne
Trebuie fără cuvinte.

Ci soția-mi spune:„Dragă!!!”,
Iar copiii-mi zic:„Tăticu!..”
Doamne, Doamne-n palma-Ți largă
Imposibil nu-i nimică!!!