Viață-cale

Prin miezul nopții ca și oarbă
Calea-mi se trage-n amintire
Minuțios, fără de grabă
Cotrobăind după o știre.

Căci înainte-i numai frica
Din neputința-n nevedere,
În beznă parcă e nimica
Și s-o pășesc nu am putere.

Caut ecouri luminoase
De-a le preface în făclie
Ca prin coclauri fioroase
Să trec răscrucea-n drumeție.

Unde să văd, unde să bâjbâi
Pe lângă râpi, lângă prăpăstii
Credința când numai o cârjă-i
Ce mă ferește de năpăstii.

Cântă cocoși cu pleoape-nchise
Pe undeva, prin jur, pe-aproape
Îmi pare că aud ori vise,
Sau poate șopotul de ape.

Posibil drumul meu himeric
Nu are nici un sens în viață
Căci se sfârșește-un întuneric
În orișicare dimineață.

Ce nu-mi șed locului și-n pace
Gonit de-o insomnie brută
Când pot să dorm fără-a mă-ntoarce
Pe spate, coastă ori pe burtă?

Ce-mi dă pășirea în oriunde
Cu fâlfâiala de suspine
Căci zarea toată se ascunde
Tot mai departe de la mine?

Mi-aș vrea repaosul de tihnă
Sub vreun măslin fără de roade
Și hibernându-mă-n odihnă
Să fiu ca omul cum se cade.

Prinzând cu simțul liliecii
Și auzind din părți aricii
M-or legăna-n somn țârâiecii
Să nu mai simt răceala fricii.

Lumina va veni pe nouri -
De ce s-o caut dar aiurea
Când pot visa vechimi de bouri
În bale-nchipuind pădurea...

Dar din trecut veni o veste
C-apoi să plece înainte:
„Calea nu este o poveste
Repovestită în cuvinte.

De-aceea ești azi pe picioare,
Iar sufletul tău nu îți doarme
Trăind în drumul înspre Soare
Și nu doar mișunând în larme.

Pășește! Viața e-nnoire!”
Pășesc, pășesc iar mai departe
Poate spre moarte în Iubire,
Poate-n Iubirea fără moarte.