Toamnă, toamnă...

Prin nuanțele de toamnă
Rătăci a mea tristețe
Nu știu unde mă îndeamnă
Acuarelele vieții.

Pe alături trenuri țipă
Bătând toaca lor pe șină
Când mă sprijin pe-o aripă,
Când pe-o rază de lumină.

Respirând numai aramă
Sau cu purpurul din file
Ce credință mă mai cheamă
Să trec nopți, s-adaug zile?

Într-un viscol de poveste
Revărsată-n curcubeie
Ce nădejde vie este
Frumusețea să mi-o deie?

Și mâhnirea mi se sparge
Că-ntr-o libertate speră
Ca și pânze pe catarge
Fremătânde-n atmosferă.

Cu brumarul meu din tâmple,
Cu prierul peste zare
Neștiind ce-o să se-ntâmple
Mă aburc în Carul Mare.

Să gonesc prin nebuloase
Galaxiile-n spirale
Uluit c-așa-s frumoase
Necuprinderi spațiale.

Fericirea netezește
Stelele multicolore
Și atât de omenește
Amețesc prin aurore.

Aurul îngână-n rază,
Bronzul unduiește-n rime:
Sufletul ori îmi visează
Sau e toamnă-n înălțime.

Las gândirile confuze
Să mă-ntorc din vis de vele
Pe-ondulările de frunze,
Pe căderile de stele.

Nu sunt trist că versul cade
De pe brațele întinse
Toamnă încărcată-n roade,
Toamnă în culori aprinse.

Chiar de aștrii mei pe drumuri
Fug goniți de vântul rece
Ale norilor duiumuri
Se vor duce... se vor trece...

Căci Renașterea din mine
Cuvântează: „Nu te teme!”
Cu arome de lumine,
Cu răcori de crizanteme.