Serafimul

Din zi până în stingeri
Când razele se-nclină
Îmi lumină un înger
Cu pene de lumină.

În acest fapt de seară
Cu flori încă deschise
Pe-un câmp de primăvară
Eu toamna îmi întinsei.

Cântarea de la urmă
Sunau lumini pălinde,
Iar notele-mi de brumă
Cădeau prin flori plăpânde.

În stele să erupă
E gata cerul vânăt
Lăsând în ziuă „după”,
Privind în noapte „până”.

Din râpi și văgăune
Ies umbrele la horă,
Iar îngeru-mi propune
Secvențe de-auroră.

Fulgi rari din bezna nopții
Porniră să coboare
Stingând lumina torței
Ce pâlpâia din Soare.

Mă mir că-n concordanță
Ce-ar trage înspre roadă
Un înger de speranță
Veni ca să mă vadă.

Și-l întrebai cu fire,
Și-l probozii cu fiere:
„Tu mi-ai venit cu-o știre
Ori plângi de neputere?

În scăpătatul zilei
Îmi răsfoiești căința
Ori din cuvântul milei
Îmi mângâi neputința?

Ca-n noaptea ce se-ndeamnă
Să crească dur din vale
Apusul meu de toamnă
Să-l ningi cu frunze pale.

Din bolta în arcade
De vânturi de mătasă
Să-mi prinzi steaua ce cade
Predându-mi-o mireasă.

Să-mi tremure la creștet
Cu dor de constelații
Și doar frunzișul veșted
Să ningă-n oscilații...”

Dar serafimu-mi spuse
Cu glasu-n duioșie:
„În noaptea-n presupuse
Îți trebuie-o făclie.

Căci îți vor trece pașii
Obscuritatea-adâncă,
Fantome buclucașe
Te-or vrea căzut în brâncă.

Căci ești atât de sincer,
Căci ești atât de tânăr –
Prin înnoptatul crâncen
Am să te duc de mână.

Doar ți-a rămas în spate
De-abia, de-abia pruncia
Și măștile-mbrăcate
Te-aștept cu mișelia.

Să treci de neadevăruri
Ce-au limba despicată
Am fost trimis din ceruri
De milostivul Tată.

Cu inima-ți timidă
În care porți seninul
În lauda perfidă
Poți să nu simți veninul.

Gândind că e-un aproape
Să uiți de-orice prudență,
Iar el să te îngroape
Ecou în subsecvență.

Iar șopotiri de frunze
Uscate în troiene
Pot cu idei confuze
Să-ți cânte ca sirene.

Voi curăța nămeții
Cu învierea ploii
Și cu lumina Vieții
Voi alunga strigoii.

Ca înspre dimineață
Să te aduc din noapte
Tu să urmezi în viață
Creștin și mai departe.”