Rugăciune

Iau o clipă de răgaz
Și nu fac haz de necaz,
Ci îmi plec inima toată
Înaintea Ta, o, Tată!

Nu mă tem să-mi cercetez
A mea viață și-al meu crez,
Deși știu c-am să găsesc
Mult cusur, și nu greșesc.

Temeri, lupte, necredință,
Uneori și neputință,
Munți uriași, de netrecut
Ce-mi spun să mă dau bătut;

Când îmi plec a mea ureche
Și ascult de vocea veche,
Ce seamănă îndoiala,
Necredința și răceala

Printr-o simplă întrebare:
“A spus El – Dumnezeu – oare?
Chiar Îi pasă oare Lui
De viața orișicui? !”

Atunci sigur, pas cu pas,
Necredința eu o las
Orizontul să-negrească,
Bucuria să-mi răpească…

Trist și foarte apasat
Viitorul mi-ar fi dat,
Dacă n-ar fi-n cer un Tată
Care tot ce vrea să poată!

El îmi dă în suflet pace
Și în iaz stânca preface,
Cremenea-n izvor de ape,
Ai Săi fii ca să adape!

El mi-e locul de scapare,
Cetățuia mea cea tare!
Stânca-n care mă încred
Și la care eu alerg!

Da, tu, suflete al meu,
Pace ai in Dumnezeu!
Pe El Îmi întemeiez
A mea viata si-al meu crez!

De sunt slab, mă va-ntări
Și-n beznă lumin-a fi;
Când pe drum voi luneca,
Dreapta Lui mă va ținea!

Zice că mă va-nvăța,
Calea mi-o va arăta;
Mă va scoate la loc larg,
Căci al Lui sunt și-I sunt drag!

El pe cale va schimba-
‘n veselie jalea mea,
Ca să-i cânte inima
Și mută să nu mai stea!

De aceea Te aștept,
Înaintea Ta mă plec,
Mă smeresc în Fața Ta,
Și cer, căci Tu îmi vei da!

Mă-ndemni să caut, să bat,
Căci ușa ai descuiat.
Și îmi spui “Sunt Tatăl Tău -
Te ajut, căci ești al Meu!”

Dacă omul rău ce-i tată
Dă fiului pâini - nu piatră,
Cu cât mai mult voi da eu,
Căci nu-s om, ci Dumnezeu!

Din iubire-n moarte-am dat,
Al Meu Fiu pentru păcat;
Ca să poti și tu, copile,
Să guști toate cerurile!

Tu dar, la Fiul privește,
Cum a Mea voie-mplinește
Privind spre ce-I pus ‘nainte
Și crezând al Lui Părinte!

S-a smerit și-a ascultat,
Tot Cuvântul ce I-am dat!
De aceea al Său Nume
-I cel mai înălțat pe lume!

De vrei mântuire, slavă,
De Cuvânt s-asculti degrabă,
Căci cel ce va birui,
Cu Mine-n Etern va fi!