Ploi ciobănești

Iubeam prin ploaia mocănească*
Pe străzi să hoinăresc aiurea,
Umbrela să mă liniștească
Cu zornăitul picăturii.

Trecând cu orele de toamne
Continue, neîntrerupte
Pe străzile pustii de oameni -
Căci nu au toți cu sine, lupte.

În dragul meu impermeabil
Ce-avea vreo cin'șpe ani vechime
Pe care și acum, probabil,
L-aș îmbrăca numai în stime.

Prin picurarea fără iureș
Cu pălăria pe-o sprânceană -
(„Așa se poartă-n Maramureș...”
Mi-a spus un frate...) Ploaie... toamnă...

Singurătatea mă supuse
Și-mi mângâia-n tărie starea:
Însingurat, o viață fusei -
Mă atrăgea însingurarea.

Fără o clipă de bravadă
Parcă-aș fi vrut să fug din viață,
Dar, poate, doar să nu se vadă
Asprele lacrimi de pe față.

În pieptu-mi bântuiau pojaruri
Din necredințele betege
Pierdeam încredințarea-n haruri
Și nu puteam a mă-nțelege.

„De ce-ntrebam - așa se face?
De ce - scrâșneam - așa se mușcă?”
Și nu-mi găseam un pic de pace
În toată lumea cât o cușcă.

Iar gândurile-n herghelie
Mă galopau - mustangi* sălbatici
Lăsându-mi sub copite, mie,
Sfărmații, pașii mei acvatici.

Iar eu prin stepă-mi și prin ploaie
Doream răspunsul nu-n cuvinte
Fugit de-a lumii hărmălaie
Și chiar de soața mea cuminte.

Într-un târziu sunam la ușă;
Soția mă-ntâlnea cu grijă
Ceva spunându-mi de-o mătușă
Cu-un caracter greoi, de schijă.

Apoi, privindu-mi jilăveala
Ce-o despuiasem de pe mine:
„Ți-ai răcorit oleacă boala?”
Mă întreba parcă-n rușine.

„Vreo una, două, dar am multe...”
Din gălăgiile de blide
Eu nu vroiam să mă asculte
Și nu doream a mă deschide.

Iar ea punând ceva pe masă:
„Ce-a spus Isus?...” parcă-ar răspunde...
„Mi-a spus: „Hai, fiule, acasă
Că ai de-acum picioare ude...”

E-o pagină doar fericită
Din viața mea cea creștinească
Când fu Credința oțelită
În ploaia lungă, ciobănească*.


*PLOÁIE ploi f. ~ ciobănească sau mocănească
ploaie măruntă şi deasă care, de obicei, ţine mult.

*MUSTÁNG s.m. Cal sălbatic din America .
[