Palma mea

În palma mea cresc cereri şi izvoare,
Pe harta ei străbat râuri prin munţi
Şi se revarsă cântecul de Soare,
Peste prăpăstii sar uşoare punţi.

Cuvinte curg şoptind pe îndelete,
Dar vrând să spună trainice un dor,
Ci uneori mă sprijin de-un perete
De care nu pot trece-aşa uşor.

Pe palma mea e-amar şi bucurie,
Mătănii şi loviri peste obraz
Şi-avântul credincios de veşnicie,
Şi chinul zbuciumat dintr-un necaz.

Sunt frazele ce nu le spun cu gura,
Obida aricită ghemotoc
Şi, bineînţeles, că bătătura
Ce s-a-ntărit prin muncă şi prin foc.

E palma mea şi largă şi deschisă,
E bănuială ce surâde strâns,
O salutare simplă şi precisă,
Iar printre bătături şi câte-un plâns.

Eu mi-o deschid în lume ca pe-o carte
Ori ca pe o scrisoare mi-o citesc,
Bineţe palma mea în jur împarte,
Dar şi se strânge-n pumnul omenesc.

În ea se strigă zvonurile pieţei
Abacul ei fiind tot nesătul
Şi trece, lungă, văd, linia vieţii
Ce-mi spune că mai am încă destul.

Mai prind vreun vis de dorul aurorii,
Mai dau de-un stih pe care l-am uitat,
Dar ca să mi-o citească ghicitorii
Eu niciodată voie nu am dat.

Soţia mea o ştie de iubire,
Copiii doar că dragostea le-a da,
Nu-o dau ca să mi-o are vreo privire
Ori să mi-o scuipe-n ciudă cineva.

Iubeşte să mângâie prin pădure
Văzduhu-n triluri, scoarţele şi flori
Şi nu are năravul ca să fure
Doar de răpeşte razele din zori.

Ceva străin în cugetul ei nu e –
Chiar şi poveţe-n tainiţele-i nu-s
Şi doar o rană straşnică de cuie
Veni în ea de undeva de sus.

Dar palma mea îi stăruie îndemnul
Chemându-mă şi eu să îl ascult,
Purtând în sine fericită semnul
Ce-n altă palmă a-nflorit demult.