Nicicând timpul nu se-oprește...

Nicicând timpul nu se-oprește,
Însă eu văd cu uimire
Din cântările poveștii
Sună note de iubire.

Calul alb cu-aripi de spume
Trece ca o adiere
Doar că oamenii din nume
Nu-i mai simt nici o putere.

Tindem să întrecem graba
Într-o lume-așa străină
De ne țese-n sine iarba
Pe sub lut și rădăcină.

Însă ne-nchinăm la minte
Ce-nțeleaptă-i în mulțime
Rămânând fără cuvinte
Doar adăugați la nimeni.

Viața pleacă și ne lasă
Noi ne cernem printre urme
Poreclind-o nemiloasă
Căci dă traiul să se curme.

Forfotesc lingăi de blide
Să înalțe vreo paiață
Și cu turma după lider,
Și cu gloata de la Viață.

Încercăm ca prin citanii
Să dăm basme cu secreturi
Îngropându-ne-n Pisanii
Moartea ca să treacă-alături.

Dar ne scoate din știință
Bezna fără nici o milă
Cu idei și cu credință:
Ce e cuget - e argilă!

Aud vorbele bătrâne
Vremi ce au putut străbate
În poveștile române,
În argintul de pe ape.

Cine poate înțelege,
Cine poate ca să știe
Cum să trecem peste lege,
Cum se duce-n veșnicie.

Îmi vin slovele nescrise
Din nu știu ce ipostaze
Inima îmi bate-n zise
După Crucea cea de raze.

Mă smulsei din răstignire
Ce mă ține cu intrige,
Crucea pentru cimitire
Părăsind-o în religii.

Ies din țintirimul cărții
Râvnitor atât de tare
Să alerg la Glasul Vieți
Cum la glas de baci - mioare.

Agățându-se de-argile
Hainele-mi cad bucățele
Peste nopți și peste zile,
Printre flori și printre stele.

Să ajung în Sfânta Veste
Unde Logosul cuvântă
Și-nflorește - o poveste
Sufletul meu și pământul.