Montană

Sprijinit de raze-n culme
Să nu cad în văi ca văzul
Evadai din jos de lume
Și cu trupul și cu crezul.

Este Soare și e bine
Din suiș măcar că-s leoarcă
De dă sufletul din mine,
Ci îmi vin în stare parcă.

Ca un pui de bogdaproste
Îmi țin firea mea și anii
Cu-aere de tarabostes
Atacat de toți romanii.

Dar văd nourii aproape
Și-alte creste verzi și sure
Auzind căderi de ape
Mult de-asupra de pădure.

Ascultând totul ce spune
În cuvintele sublime
Pe-nălțimea rugăciunii
Rugăciunea înălțimii.

Prins sunt în priviri cărunte
Veacuri ce au stat în lege
Și eu simt că sunt în munte
Doar o clipă, se-nțelege.

Căci cum secole-n șuvoaie
Se tot scurseră la vale,
Eu din vis m-oi duce-n straie,
Ele - tot pe-aceiași cale.

Cum trecea război ori pace
Scrise-n săbii și izvoade
Tot așa cuvinte dace
Vor cânta lângă cascade.

Brazi și paltini or să tacă
Pe potecile muntoase
Tot în limba noastră dacă
Cu vocale mlădioase.

Iară fumul de la târle
Va pluti încet cu pânză
Înspre liniștea din gârle
Cu aroma lui de brânză.

Și aud cum din tăcerea
Scăpătărilor de Soare
Munții-mi fac oficierea
„Fiu!” spunându-mi fiecare...

Coborând căci ziua trece
Spre asfalt și-apartamente,
Un văzduh de-azur și rece
Îmi luai printre momente.

Iar chemarea depărtării
Mă îmbrățișează-n ton de
Încântarea înserării
În cântarea Lunii blonde.

De-unde-aud nu slove moarte
Pitulite-n legi străine,
Că îs dac pe jumătate
Și tot dac în ce rămâne.

Voi mai fi din nou și iară
Cât o doină am în umblet,
Iar cuvintele de Țară
Mi s-or cotili din suflet.

Cât din inimă-a da naiul
Valurile peste margini
Va-nflori în mine plaiul
Și străinătăți s-or sparge.

Orișicând și orișiunde
Dacia mă-nsuflețește
Cât Părintele-mi răspunde:
„Fiule!” în românește.