Întâiul

Cu ramurile înălțate
Să fugă de la rădăcină
Râvnind cu sete libertate
Călătorindă în lumină.

În jur e-mpărăția rocii
Ce scapără doar reflectare
Și s-au pitit fricos bobocii
Privind cu teamă înspre Soare.

Alături lumea-i serioasă
Râzândă de-orice înflorire
Doar prefăcându-se din casă
Că-ar vrea să știe de Iubire,

Înlocuind-o-n lăcomie
Să-i tot acapere persoana
Filosofând de veșnicie
Când își anunță doar icoana.

De sus plutirile de barză
Parcă-l îndeamnă înspre multe,
Dar el este numai un zarzăr
Fără idei și graiuri culte.

Ce ar putea ca să mai spună
Ce-ar fi în stare să prefacă,
Când poate-n razele de Lună
Visările să și le tacă.

Împins de alți mai după dâmburi,
Lăsat uitat mai la fereală
Chiar și amarul lui din sâmburi
Îi dă în cuget amorțeală.

Ce-ar mai dori de-aici să fugă
Și undeva să se înalțe
Ca o durere prinsă-n rugă
Stâlcită dur de aroganțe.

Ah, cum ar vrea el să se rupă
De la țărânele râvninde
În zbor să se înalțe după
Aripile călătorinde.

Să plece, plece și să plece
Din cunoștința neputerii
Eliberat pe veci din rece
În frăgezimea primăverii.

O mână parcă îl cunoaște
Că-l netezi ușor pe creștet
Cu mângâierile de Paște
Rugându-l înspre cer a crește.

Pomul uită că este lângă
Trăirea lui disprețuită
Căci prima dată nu e singur
În lumea asta semețită.

Rupse-ncordarea lui de muguri
A explodat ca o văpaie
Că florile în struguri, struguri
Au râs în starea lor bălaie.

În revărsarea de lumine
Strigă-n întreaga dimineață:
„Ah, ce e bine... ce e bine
Să nu ai temere de Viață!!!”