După psalmul 77

Când vine peste mine ceasul greu
Eu palmele-mi ridic de-ajutorare,
Strig cu întregul către Dumnezeu,
Frica mă mușcă fără de curmare.

Durerile din suflet țipă-n lut,
Iar înăuntrul meu e-o pălălaie,
O noapte nu am loc în așternut
Îmblând ca fiara-n cușcă prin odaie.

Negre gândiri mă-nțeapă ca și spini
Și inima îmi geme-ndurerată:
„Dar dacă Dumnezeu printre străini
Îmi va lăsa ființa lepădată?

Poate că m-a urât de vre-un păcat
Ce-l prinsei prin târâtul de argilă
Și judecata Lui m-a condamnat
Să mă lipsească de oricare milă?

Ce dacă tot ce mi-a făgăduit
Prin minte numai mi se năzărise
Și-acum sunt, pur și simplu, părăsit
Cu toate cele scrise și nescrise?”

Și mă întind ca boala la pământ
Pierzându-mi chiar și urmă de speranță...
Dar mă atinge palma de Cuvânt
Și eu încep să mă întorc în Viață.

Îmi amintesc cum Dumnezeu m-a smuls
Din apele de-acum ce mă-necară
Și cum minunea Vieții m-a pătruns
Că mi-au fugit dureri de-odinioară.

Când fulgerele mă ținteau din nori,
Cutremurele pașii-mi încâlciră
Îmi trase El cărarea înspre zori
Unde înaripări mă întâlniră.

Eu m-am văzut cum nu puteam să trec
Obstacole de mări și de prăpăstii...
Mă-ncuraja la orișice eșec
Ferindu-mă de urletul de bestii.

Mă încânta cu flori de primăveri,
Mă bucura de ploi și de omături,
Pârjoale când călcară peste țări
Vârtejele trecură pe alături.

Îmi amintii, Isuse, că nicicând
Nu mai lăsat în vre-o năpăstuire
Și-o lacrimă scăpai îngenunchind
Cu palme ridicate-n mulțumire.