După psalmul 137

Ne stau în ochi ucișii pruncușori
Zdrobiți și aruncați printre ruine
Dușmanii noștri când ne-au smuls din zori
Ducându-ne în țări fără lumine.

S-a împlântat cuvânt după cuvânt
În orice gând și în oricare vână:
„Culcați-le tot plaiul la pământ
De dânșii pomeniri să nu rămână!”

Aduși pe malul falnicului râu
Cu viața-ncătușată în robie
Ne amintim cântările de grâu
Ce le cântam cu inima pe glie.

Doar gemete ne sună-n înnoptat
În țara hohotindă-a cucuveicii
Că inimile-n mal le-am îngropat
Și ele plâng în freamătul de sălcii.

Asupritorii noștri, de urât,
Ne cer cântări cu râsul băuturii,
Dar cum să cânți cu chinurile-n gât,
Cu limba amorțită-n cerul gurii?

Căci nu putem măcar privi în sus
Din lanțurile-n suflet și-n cuvinte:
Cum ar putea să cânte un răpus
De viața ce-l așteaptă înainte?

Oricine dintre noi e amuțit
Îngenunchiat în chiote și glume,
Căci Dumnezeu așa ne-a pedepsit
Și noi încă nu știm de ce anume.