După psalmul 120

Isuse, strig cu tot sufletul meu,
Cu inima-ncordată și sărmană
Mă apără de vorba mea cu rău,
Ferește-mă de limba mea vicleană.

Căci ea e ca o tolbă de săgeți
Ce-așteaptă-atente și otrăvitoare
Să muște fără milă în tristeți,
Durerea să o crească și mai mare.

Cât pot eu, Doamne,-n cort să mai păstrez
Pe vatra mea jăratec de ienupăr,
Mâniile care-mi mocnesc în crez
De m-otrăvesc pe mine și mă supăr.

Lipsește-mă de setea de război
Și liniștea în suflet mi-o întoarce
Când prin cuvinte pline de noroi
Credința mi se roagă pentru pace.

Nu mi-i de-ajuns că-n jurul meu străin
Oameni sluțiți de fanatizm și ură
Mă-mproașcă cu trufie și venin
Cu fraze linse de pe cer de gură.

Cu gândurile lor ce trag la fund
M-ar îneca în spuma lor gălbuie,
Iar eu vreau tot așa să le răspund
Că limba mea îmi arde amăruie.

Pe cât ei sunt orbiți de-nvățături,
Pe-atâta eu respir în a Ta Lege -
Ferește-mă, Isuse, de-alte guri,
Dar și de gura mea, se înțelege!