După psalmul 118

Așa eram în mine-ncredințat
Crezând numai în brațele de oameni,
Dar soarta ca pe-un praf m-a înhățat
Și m-a tot dus până mă prinsei, Doamne!

Ca și albini ce fagurii își cresc,
Ca și furnici ce-nalță mușuroaie
Astfel vedeam eu neamul omenesc
Până am dat cu toată viața-n zoaie.

Cred că de sine-aș fi putut să râd
Încredințat în oamenii de seamă
Doar că momentul îmi era prea hâd
Ca să-l prezint un act de melodramă.

Ci ca pe-o piatră râsă de zidari
Domnul m-a scos din spini și bălărie
Zidindu-mă în zidurile tari
Eterne ce se-nalță-n veșnicie.

Tu, Doamne,-ai auzit cum eu gemeam
Când nimeni nu vroia ca să audă,
M-ai ridicat din starea de haram
Ferit să fiu de putrezirea crudă.

În cortul meu doar Tu să fii pe tron
Îmi este năzuința și credința;
Cuvântul Tău îmi este ca pilon
Și dreapta Ta câștigă biruința!

Pe Calea mea îmi ești Cârmuitor,
În orice vis, Isuse,-mi ești izbândă,
Mă-nvăț cu Tine-a fi biruitor
Prin forfotirea asta spumegândă.

În Domnul sunt un veșnic început,
Iar inima mi-i cântec pe altare:
Oricine în Isus s-a încrezut
Viața-i va fi o binecuvântare!!!