După psalmul 104

Suflete,-nalță binecuvântări
Pentru Isus ce e mai sus de toate...
Tu, Doamne ești și peste zări de zări
Și Tu ești peste viață și pe moarte.

Tu, prin Cuvânt, Lumina-ai înălțat,
Pământu-ai cuvântat pe temelie,
Iar cerul ca pe-un cort l-ai ridicat
Creația-nfășând în măreție.

Care de nori pe-aripile de vânt
Duc apa Ta să fie-nsămânțată
Și îngerii ce-s solii din Cuvânt
Slujesc cu-aripa lor înflăcărată.

Pământul pe temeiuri l-ai zidit
Ca el în clătinare să nu fie,
Iar apa, ce-l călcase, a fugit
Și Tu i-ai pus hotarul pe vecie.

Ai început izvoarele din munți
Și ele fug spre valea cea adâncă
Sărind cascade, joase pe sub punți
Tot alergând de stâncă înspre stâncă.

În râuri le unești și le îmbini
Și ele-mprospătează-n jur cu apă
Că setea-și sting neîmblânziți asini
Și fiarele pământului s-adapă.

Codrul le-mbracă verde în hățiș
Și le-nconjoară cu mulțimi de neamuri
Aripi unde-și fac cuibu-n ascunziș
Și-și împletesc cântările prin ramuri.

Prin stânci își găsesc iepuri adăpost,
Pe stânci sar iute țapii cei sălbatici –
Oricine-n traiul său are un rost
Și îl trăiesc văratici ori iernatici.

Tu păsările cerului ridici
De-și lasă și poienile și smârcul –
Și taie azuriul rândunici,
Iar prin senin rotește cocostârcul.

Tu faci să crească iarba pe pășuni,
Pământul tuturor hrana le-o crește
Și omul mulțămește-n rugăciuni,
Iar vita că sătulă-i mulțumește.

Luna ai pus ca gardă peste nopți
Și Soarele să știe când s-apună
Când fiarele din codru urlă-n colți
Și urmărind o pradă să răpună.

Când Soarele răsare ele fug
În vizuine-ascunse la culcare,
Iar omu-și ia a muncii sale jug
Și-ncepe să îl ducă spre-nserare.

Dar roada muncii sale-i dă îndemn
Cu vinul și cu pâinea de pe masă,
Iar binecuvântarea-n untdelemn
Îi face viețuirea lui frumoasă.

Totu-i creat atât de înțelept
Că este pe uscat ori că e-n mare
Oricare loc este în locul drept,
Respiră peste tot viețuitoare.

Sunt și-așa mici că nu poți să le vezi,
Ci ele-și au și râsul și aleanul
La marea cu lucirile ei verzi
Unde se joacă-n val leviatanul.

Toate așteaptă hrana lor la timp
Și fiecărei îi întinzi Tu hrană,
Iar orice fir îşi are anotimp
Şi orice fire-şi are o membrană.

Dar dacă faţa Ta, Doamne,-Ţi fereşti
Se-ntoarce fiecare în ţărână,
Şi dacă-n Duhul Tău iar le zideşti
Se umple tot pământul în Lumină.

În veci să ţină slava lui Isus
De lucrul Său să aibă bucurie
Şi-aş vrea să-mi tindă inima în sus
Plăcute Lui cuvintele-mi să-I fie.

Sunt fericit că de la rele-s scos
Ştiind ce mult El preţuieşte omul -
Fii, Doamne, pentru mine bucuros...
Binecuvântă, suflete, pe Domnul!!!