După psalmul 102

O, Doamne Dumnezeule Preasfânt!
Îmi pare viața mea nu se aude
Că m-am întins ca huma pe pământ
Disprețuit și de străini și rude.

Mi se îndoaie zilele ca fum,
Iar oasele mi-s parcă de tăciune
Și doar mai pot să strig la Tine-acum
Ca o neascultată rugăciune.

Un pelican ce moare în pustiu,
O cucvaie în dărâmătură,
Durerea îmi mai spune că sunt viu
Și gemetele care ies din gură.

În apa care-o beau lacrimi îmi cad,
În loc de pâine prind în gust țărână,
Iar inima și sufletul îmi ard
Și dor uscat ca iarba cea bătrână.

Într-o uitare parcă-s aruncat
De mine viața a fugit departe,
O noapte plâng cu zilele în pat
Ca umbra ce să fie nu mai poate.

Puterea mea mi-i frântă pentru drum,
Iar zilele-s mai scurte și mai scurte
Din noapte iar în noapte dau acum
Și bezne se rângesc în față-mi slute.

Tu, Doamne, ceru-n slavă ai aprins,
Pământului i-ai dat floare la floare
Privește-mă în sufletul cuprins
De-atâta greu și-atâta supărare.

Cu apa de izvor stropește-n chin
Ca să mă clatin doar un spic pe glie,
Să nu mai gem, Isuse, în suspin
Ci să-Ți înalț un psalm de bucurie!