Două stoluri

I
Gâștele plecară
Spre-albul ger de iarnă
C-un ecou de vară
Și cu glas de goarnă.

Înspe țara zării
Și-a făgăduinței
Unde-nstrăinării
Ni s-au dat părinții.

Gâștelor, de-aice
Vreți un pumn de viață,
Un plocon de spice
Într-o dimineață?

Și o închinare
Până-n amintire
Cu un pic de Soare
În fir de iubire?

Spuneți că din clipe
Ce ne bat ca stele
Ni se-ntind aripe
Să pornim din grele.

Să pornim străine
Zburătoare-n stoluri
Unde cu lumine
Ne așteaptă ghioluri.

Pline-n stuf de aur
Și cu boltă-albastră
S-aibă ca tezaur
Toată viața noastră.

II

Se-ndreaptă lebedele-n zborul
Care le rupe de la fire
Urmând privirile și dorul
De dragostea de înnoire.

Le urcă aripile-n ceruri
Cu azuriul ce le cheamă
În aspirații de-adevăruri
Cu evadările din teamă.

Din înălțare-n înălțare
Fără de scările în trepte
Și peste zare, peste zare
Le duc urcușurile drepte.

În urmă urmele-s uitate,
Ecoul vocilor sunt numai,
Din greutate libertate
De la pretenția de humă-i.

Fără șuvoaie de cuvinte
Ce le-ar mai lustrui oleacă
Când visul fuge înainte,
Când ele pot să îl întreacă.

Din mărunțișuri prinse-n grele
Cu ipoteze, ecuații...
Se-nalță lebedele-n stele
Ca să devină constelații!