Divizarea de la Babel

Divizarea de la Babel

Peste-a veacurilor neguri ce-au întunecat pământul
De când primul om Adam, … a nesocotit Cuvântul,
S-au aşezat pulberi multe, colbul negru, de cercări,
Ce-a-mpărţit lumea de-atuncea între cele patru zări
Născându-se naţiuni, ce grabnic şi-au luat avântul
Prin forţa-n pereginări, cum în pustiu suflă vântul.

Dintr-o limbă, cu grai dulce, limba cea din Paradis,
De la turnul numit Babel, aşa cum ne-a rămas scris,
Oamenii s-au despărţit, ne mai putând să-nţeleagă
Ceeace-şi comunicau spre-a sfârşi lucrarea-ntreagă
În proiectul ce-şi făcuse să-mplinească un mare vis
După planuri calculate, ce-n minte şi le-au descris.

Limbile ce le-a-ncurcat, Dumnezeu cu-a lui voinţă
I-au determinat să creadă, că nu mai e cu putinţă,
Turnul să îl construiască cât mai sus spre naltul cer,
Să-i ferească de-alt potop, şi că astfel, nu mai pier,
Însă, în inimile lor mândre, au sporit în necredinţă
Şi nu s-au întors la Domnul, cu regrete-n pocăinţă.

Adunaţi, fiind în triburi, şi-adaptaţi la împrejurare,
S-au organizat şi-n hoarde au luat startu-n căutare,
Unui loc ca să se-aşeze, cât mai bun şi mai prielnic
Să-şi dezvolte, după limbă, forţa unui stat puternic
Plin de idoli şi de jertfe, cu-alte forme de-nchinare
Separţi unii de altii, le-au construit temple şi-altare.

Între cele patru zări, astfel, cu toţi s-au împrăştiat
Şi în negura de vremuri, state mari, s-au dezvoltat
Ajungând pe harta lumii, împărăţii mari şi vestite,
Înscriindu-se-n istorie, prin profeţii sfinte-mplinite
Ce le-au vizat existenţa, şi-al lor trecut zbuciumat
Chiar de Dumnezeu cel viu, dacă ei s-au depărtat.

Sub principiul de mărire, având gânduri de-nălţare
Fiecare dintre neamuri, şi-au format ţări cu hotare,
Şi şi-au pus conducători, numindu-i mari împăraţi
Ca să-i poarte în războaie, cu duşmanii, foştii fraţi
De-ar fi voit să le calce, pământul de sub picioare
Ce cu patos şi-abnegaţie, şi-l marcase prin hotare.

Astfel, de la o singură limbă, s-a facut fărâmiţarea
Şi-au luat naştere naţiuni dovedind că neascultarea
I-a-ndepărtat tot mai mult, de voinţa cea cerească,
Şi că limba din Eden, nu puteau s-o mai vorbească
Calea lor mergând nainte, marcându-le separarea
A contribuit prin forţă, tot mai mult la-nstrăinarea.

Prin tumultul de căderi, tot mai jos spre-apostazie
Mulţimea aceasta de neamuri, au avut a lor istorie,
Fără Dumnezeu în lume, cu-alte forme de-nchinare
La soare şi la făpturi, zeităţi, aducându-le adorare,
Şi venerarea cu râvnă, pline fiind de-o falsă glorie
Au apus pe totdeuna, rămânând doar în memorie.

Dar, după veacuri de căderi prin Planul de mântuire
Care-a fost implementat şi-adus fiind la-ndeplinire
Prin dragostea fără margini a Dumnezeului creator,
Prin Jertfa de la Golgota, Hristos le-a fost Salvator,
Oferindu-le prin cruce, cea mai sfântă neprihănire
Prin harul venit de sus, drept la marea-mpărtăşire.

Şi-astfel, pe lângă poporu-ales ca o sfântă seminţie
Şi Neamurile-au fost chemate... ca să aibă părtăşie
La vestea cea minunată, cum că Hristos mântuieşte
Pe oricine dintre Neamuri, dacă vrând se pocăieşte
Având parte-n întregime, de prea dulcea veşnicie
Cu-a sa patrie eternă-n pacea scumpă şi-armonie.

Domnul, va readuce iarăşi, starea cea de la-nceput
Când, într-o limbă singură, toţi aceia, care-au vrut
Să primească vestea bună, în sângele ce L-a vărsat,
Vor putea să cânte imnuri, pentru veci că i-a salvat
Din starea de necredinţă, din vraja-n care-au căzut
Prin păcatele prea multe, în care ei s-au complăcut

Vor avea atunci prilejul, de-a fi-o limbă şi-un popor
Sub conducerea'Mpăratului, Domnul Isus ca Păstor,
Căci prin crucea din Calvar s- a spus clar că divizarea
Şi-a-ncheiat traseu-i crunt, şi-a venit răscumpărarea
Prin a-l vieţii Sfânt Luceafăr, sus pe cruce Salvator
Prin Sămânţa cea promisă, Hristos Domn Mântuitor,

Flavius Laurian Duverna
30 noiembrie 2010