Din mijlocul iernii

Pe câmpiile-argintate
Nu-s nici urme și nici semne
Undeva numai, departe
Codrul bate lemne-n lemne.

Gerul își ascute gheața
Cu-adierile albastre
Că se-așează dimineața
Pe troienele de astre.

Niște corbi, porniți pe joacă,
Pete alte-s pe câmpie
Pe-amorțiri de promoroacă
Dau cu vocea tuciurie.

Încotro să-mi scutur calea
Fără hartă și busolă:
Unde-i nordul? Unde-i jalea?
Unde-s nașteri de corolă?

În ce loc să-mi rup cărare
Prin sfârșirile de stele
Că nici Lună și nici Soare
Nu se văd vederii mele?

De-ndreptarea-i jucăușă
Ai să naști poteci de urme
Cercuri, cercuri de cătușă
Argintiul or să-l scurme.

Și-aud inima îmi spune:
„Îndrăznește înainte
Ca un gând de rugăciune
Neexpusă în cuvinte.

Orizontul vrea să-ți cheme
Viitorul înspre creșteri
Te pornește, nu te teme
Sclipind ochii tăi de peșteri...”

A trosnit argintul iernii
Fără dragoste de rouă
Din căderea de vecernii*
Eu sculptez cântare nouă.

Și mă duc fără oprire
Pe câmpia-ncremenită
În chemarea de Iubire
Inima ce mi-o invită!

VECÉRNIE, vecernii, s. f. 1. Slujbă religioasă
care se face spre seară, în ajunul sau în ziua
unei sărbători bisericești. 2. Timp al zilei pe la
apusul Soarelui; chindie.