Când ochii

Când ochii ţi-i ridici spre cer s-admiri
un răsărit de soare, -amurgul, luna,
e-un dor în tine de-un nemărginit
în care-ai vrea să fii pe totdeauna...

Te cheamă marea să te pierzi în larg
cu ochii, cu întreaga ta visare,
te cheamă cerul, ca-n al lui înalt
să tot colinzi, neîntâlnind hotare,

te cheamă munţii să-i escaladezi
până-ntr-un pisc de unde să-ţi iei zborul,
spre ceea ce cu ochii nici nu vezi,
mereu spre spaţii largi te poartă dorul,

Să spargi tiparul trupului de lut,
să nu-ntâlneşti materia, văzutul,
să nu-ntâlneşti sfârşit ori început,
să poţi s-atingi o clipă Absolutul...

Prietene, suspinul după 'nalt,
după întins, după nemărginire,
după frumos şi după pur, e doar un salt
spre Dumnezeu din Care eşti din fire,

fiindcă eşti din neam dumnezeiesc!
Nu eşti un simplu joc al întâmplării,
Ai amintiri din raiul cel ceresc,
de-aceea dorul după-ntinsul mării

Când sufletul-crâmpei din infinit
se va-ntâlni cu Dumnezeu din Care
s-a rupt, va fi atât de fericit,
cum nu a fost nicicând aici, sub soare.

Ţi se va da să-mbraci subţire in
înnobilând cu veşnicia lutul.
Un nume nou pe frunte vei primi
şi te vei logodi cu Absolutul.

Iar marea, munţii ce-n ascuns 'i-admiri,
înaltul ori întinsul, infinitul
sunt Dumnezeul către Care-aspiri
fără să ştii că El îţi e Doritul

Fiindcă eşti din neam dumnezeiesc,
ia-ţi dreptul sacru, plin de demnitate!
Tu eşti ales să fii un fiu ceresc.
Fii, dar, ce eşti, pentru eternitate!