Când asculți ce spune frunza...

Plopul seamănă cuvinte
Din gândirile de frunze
Parcă-ar spune un descântec
Lipăind ușor din buze.

Vântu-n spuse se încurcă
Prelingându-se-n otavă
După-un stog supus de furcă
Se oprește în zăbavă.

Lângă el, lungit pe coate
Ascult rime de pe file
Căutând o libertate
Într-o scurgere de zile.

Iar vocala vine-amară
De învață peregrinul
Să se-aplece înspre seară
Citind cimbrul și pelinul.

Cui i-i oare ce mai cred eu
În durerea de mirozne
Arborul când e aedul,
Iar eu om crescut din pozne.

Cine îmi va spune oare
Ce dă-n mine suferința?
De ce sufletul mă doare
Când mă stoarce neputința?

De ce-n viespe văd doar fiere,
Iar în om - schimonosire
Și ecoul de putere
Zvon pustiu e-n amintire?

Susură pe tâmple șoapte
Zic de-o viață fericită
Și-mi aud ruga din noapte
Toată-n stele repezită.

După-amiază-i miezul nopții
Bezna dă să treacă zorii
Se întorc prin spița roții
Înspre viitor cocorii.

Și prin tremurul de toamnă
Un inel de an se cheamă
Slove-n aur se îndeamnă,
Versurile în aramă.

Vântu-argintul și-l va cerne
Sub obezi de curcubeie
Va țipa crivățul iernii
Ca suspinele femeii.

Zgribulit în spaimă lutul
Va fi-n umbre de poveste,
Dar e veșnic Începutul
Viața căci eternă este.

Este-o trecere de valuri
Și-o poemă de brândușe,
Setea pentru idealuri
Zdrobitoare de cătușe.

Într-o luptă pentru Viață
Începându-se din muguri
Că-i din seară-n dimineață,
Că-i din zori până-n amurguri.

Creșterea e o schimbare
Ce urmează-o nouă cale,
Este-un Soare și o zare...
Este-un deal și este-o vale.

E-o năvală în Iubire,
În azur din greu de tină
De la cruci din cimitire
Înspre Crucea de Lumină...

Mă încântă-a zilei ie,
Prind frunzișul ce îmi spune...
Și-i atâta poezie...
Și-i atâta-nțelepciune...