Alunecare

M-am prins în laţ şi nu ştiu cum să scap
Muşcat de-un cerc răstit de neputinţă,
Idei înfricoşate-mi trec prin cap
Şi protestez această ingerinţă!

De ce-s aşa, Isuse, de căscat
Că sub picioare nu mai cat vreodată?
Şi iată-acum cu nasu-n glod mă zbat
Cu-ntreaga existenţă speriată.

Ce mă aşteaptă?.. N-am un viitor
Pe care îl priveam voios din fugă
În lutu-acesta oare am să mor
În anotimp ce-ar vrea să mă distrugă?

Iar sâsâinde limbile de şerpi
Vor triumfa în şuier încântarea
Privindu-mă cu ochii lor cei sterpi
Că, însfârşit, şi-au mângâiat răbdarea.

Mă vor târî în borţile adânci
Înveninat şi cu privirea scoasă
Ca un iobag să-mi gem traiul din brânci
Cu o idolatrie-nchisă-n casă.

De ce fusesem sincer ca Esau
Şi nu avui hâtriile lui Iacob,
Durerile de moarte-acum mă iau
Din avântarea vieţii câte-oleacă.

Sunt terminat, răpus, zdrobit în praf
Şi n-oi vedea mai mult bolta albastră,
Aud cuvinte reci din epitaf
Ce-şi sună exigenţa lor măiastră.

„Ajunge – auzii – nu ţi-e destul
Să râmi de prin argile-o-amintire,
Iar frica ta înfăşurată-n sul
S-o ţii ca pergamentul de citire?

Să mergem – seara dă în asfinţit
Şi-un rug ne-ar trebui să ne-ncălzească...”
Mă ridicai din laţul meu topit
Cu toată-nţelepciunea lui şerpească.

Cam şifonat pornii după Isus
În sine tot cerându-i Lui iertare
Că nu-mi zvârlii privirile în sus
Şi din această simplă-alunecare.