Gadareanul

Când gânduri negre ţi-au robit fiinţa,
în întuneric şi-n afund te poartă,
ca să-ţi găseşti acolo locuinţa,
încătuşat în strania ta soartă.

Nu-i cer senin, nu-i rază să te-aline...
Tu în pământ îţi aţinteşti privirea...
Te-ascunzi de tine însuţi prin morminte...
Tu, viu, în moarte cauţi mântuirea...

Vai, cine-ţi va aduce alinare...?
Vai, cine-ţi va putea urni povara...?
Nu-i pentru tine leac în lumea mare,
sărmane om ce îngrozeşti Gadara!

***
Trăia în vremea Domnului, cum scrie,
prin cimitiru-oraşului Gadara
un om robit de duhuri peste-o mie
ce-l chinuiau şi-i aduceau ocara.

Era aşa cumplit la-nfăţişare!
Nu era om la faţă, ci o fiară.
La mâini cătuşe-avea, iar la picioare
obezi, ce le rupea cu forţă mare.

El alerga gonit de legiune
de demoni ce-şi aveau în el sălaşul
şi nu stârnea nicicui compasiunea.
Fugea de el cu groază-ntreg oraşul.

Dar într-o zi, un Om întâia oară
veni la el s-aducă alinare.
Şi duhurile rele îl lăsară,
intrară-n porci şi se pierdură-n mare...

Şi s-a făcut o linişte-n natură.
Şi zvonuri noi şi proaspete urcară
spre sufletul cel chinuit de ură
şi lumea o văzu întâia oară.

Pe-un lujer-nalt se legăna o floare...
şi-un flutur alb bătea dintr-o aripă...
un strop de rouă strălucea în soare
şi omul se uimea de-această clipă:

- "Dar unde sunt? Am fost plecat departe...
Cum de-s aici? întreabă cu tot zorul.
Murisem şi am înviat din moarte..."
Privea la El mişcat, Mântuitorul.

Şi-atunci a înţeles cu-nfiorare
preafericitul izbăvit din noapte...!
Stropind cu lacrimi sfintele picioare
Îi mulţumea în pulbere, de toate...

- "Tu ai venit din Ţara de Lumină
să îmi aduci eliberare mie!
Tu mi-ai dat viaţă, viaţa cea deplină
şi eu Ţi-o dau-napoi, cu bucurie!

Sunt robul Tău şi vreau să merg cu Tine!
Te voi urma, de mergi în lumea toată,
Stăpânul meu venit din slăvi divine,
să mântuieşti o lume vinovată..."

Alăturea de ei, o ceată mare
striga la El să plece-n altă parte,
căci două mii de porci erau în mare.
Doar gadareanul izbăvit din moarte

Îl implora din ochi, copilăreşte.
Isus îi spuse, cu priviri senine:
- "Tu du-te la ai tăi şi povesteşte
cum Dumnezeu S-a îndurat de tine."

***
Când Îl priveşti pe Dumnezeu prin altul,
te îngrozeşte poate-a lui putere,
te ameţeşte când priveşti înaltul,
te temi că o să pierzi orice avere.

Că poate să renunţi la tot, acuma,
la casă, la familie îţi cere
şi viaţa s-o petreci pe totdeauna
în rugăciuni, în post şi-n priveghere.

Vei socoti cu mintea mai departe
şi-ţi va părea prea grea a Lui cărare:
- "Mai bine, du-Te Doamne-n altă parte,
eu sunt prea mic... Tu eşti prea sfânt, prea mare..."

Dar când te va atinge-a Lui putere,
când vei simţi fiorul Veşniciei,
când peste răni va curge mângâiere
şi peste-amărăciune, bucurie,

Îi vei cădea cu lacrimi la picioare
şi recunoscător vei vrea să vină
în viaţa ta ce ţel de-acuma are
Împărăţia Sfântă, de Lumină...