Of, lume...

Lumea-i dată peste cap,
De la nimeni nu vrea sfat;
Ea se crede în picioare,
Dar ia apă din izvoare,
Tulburi de amărăciune.
Inima e de cărbune,
Împietrită sau de gheață;
Ochii îi sunt plini de ceață,
Mâinile nu sunt curate,
Găurite-s de păcate.

A ajuns dezmățul sus,
Tot ce-i rău e bine pus!
Egoismul e in floare,
Iar mândria e onoare.
Și-s ținute strâns la piept
Ca pe lucrul cel mai drept.
Lumea se gândește-așa:
Să trăiască cum vrea ea,
Negândindu-se la moarte,
Nici la veșnica dreptate.

Însă nu-i părtinitor
Dumnezeul tuturor
Și pedeapsa grea va fi
Dincolo, în veșnicii!
Pe Hristos L-au dat deoparte
Și au luat averea-n spate;
Poate cred c-ar lor putere
O să-i scape de durere?

Nu v-abateți, frații mei,
Nu vă vindeți pe doi lei,
Ci fiți demni și consacrați
Și pe Domnul lăudați!

El ne ține in picioare,
Să trecem prin strâmtorare,
Doar la El găsim dreptate;
Și vom birui în toate.
Și cu Domnu-n cer vor fi
Doar acei ce-or birui.

Lumea-ndată se termină,
Domnu-i gata că să vină,
Să ne ia în ceruri, sus,
Unde va domni Isus!