Nunațele harului, 1

Pe calea ce-am ales, eu știu
Că, pasul meu de trece
Prin loc cu flori sau prin pustiu,
Mâna Ta, Doamne, mă-nsoțește.

Și flori, și spini, și-nsingurare,
Eu știu, de vin spre mine,
Nu sunt nicicum la întâmplare,
Ci mă aduc mai lângă Tine.

Gândurile-acestea îmi aduc,
O, Domnul meu, senină bucurie,
Știind că urc trepte ce duc,
De-aici, de jos, spre veșnicie.

Da, clipe-au fost când aș fi vrut
Să-Ți cer alin, dar iată,
Mi-am dat seama: toate pier,
Dar Tu, Isuse - niciodată!

Sunt rușinată, mă copleștește
Orbirea mea de-o clipă,
C-aș fi putut, copilărește,
Să cer ceva când... toate sunt risipă.

Mă iartă, n-am știut că voi găsi
În cupa cea cu-amarul
Nu ceea ce părea a fi,
Ci mila Ta și harul.

Drag Domnul meu, atâta drum
Ai mers cu mine, alături,
Cum aș putea să-ți cer acum
Amaru' să-l înlături?

Nu, nu mă rog deloc așa!
Ci fruntea aplecată
Pe totdeauna are a sta
De-i voia Ta, Bunule Tată.

Căci știu acum, cum nu știam
Că, de-mi tot dai paharul,
E ca să văd cum zi de zi
Mă însoțește puterea Ta și harul.

Eu cred deplin tot ce îmi spui,
Te urmăresc îndeaproape,
Pașii mi-i porți, ca să mă pui
Pe Stânca ce-I mai sus de toate.

Iar de oftez sau plâng, Isuse,
Ori dacă-s trist pe cale,
Întoarce-Ți chipul Tu spre mine,
Ca să privesc în sus, iar nu în vale.

Căci înțeleg că harul ce mi-ai dat
Nu mută munți, nici marea n-o împarte,
Ci mai adânc de-atât răzbate:
Pot munți să urc și să pășesc pe ape.

(nuanțele harului, 1)