Las gândul să mă ducă

Închid ochii și las gândul să mă ducă unde vreau,
Să mă ducă la izvoare, apă vie ca să beau,
Căci secată mi-e ființa, de cuptotul ce-i aprins,
Vreau de apa vieții Doamne, doar un pic să fie stins.

Îmi duc gândul lângă Soare, căci aș vrea să mă-ncălzesc,
Când ajung la El sub raze, eu îi spun cât îl iubesc,
Când căldura mă cuprinde, atunci gândului îi spun,
El nicicând să nu se-ntoarcă, niciodată de pe drum.

Îl trimit și lângă stele, vreau cu ele să vorbesc,
Și pe luna care-i plină, vreau în față s-o privesc,
Să îi spun că e frumoasă, că îmi e lumină-n noapte,
Să-i aduc o mulțumire, că îmi stă mereu aproape.

Încă nu-mi deschid eu ochii, căci mai vreau să-i spun ceva,
Gândului... el să mă ducă, într-un loc unde aș vrea,
Să găsesc din nou eu pacea, lângă ea să stau o vreme
Ea întruna mie-mi spune, să fii tare... nu te teme.

Când eu stau cu ea de vorbă, îi spun gândului mereu,
Să îmi dea mai multă vreme, să mai stau cu ea și eu,
Căci e mult prea liniștită, clipa-n care noi vorbim,
Împreună pe vecie, mi-aș dori acum să fim.

După ce am stat de vorbă, eu cu pacea... amândoua,
Îi spun gândului să-mi ducă, sufletul unde nu plouă,
Unde cerul este-albastru, unde zorile sosesc,
Gândule aș vrea acolo, dragostea să întâlnesc.

Căci unde-i iubirea sfântă, ce-i lăsată peste noi,
Vremea este doar frumoasă, fără nori, furtuni și ploi,
Și de-or fi, nu se arată, căci iubirea e putere,
Prin ea zilele-s senine, prin ea vine-o mângâiere.

Dupa ce-am văzut eu toate, după tot ce am simțit,
Îi spun gândului întruna, tu ești gândul meu iubit,
Să rămână-n ascultare, asta lui îi cer mereu,
Să mă ducă sus... în ceruri... când îi cer... la Domnul meu.