Înconjurat de vremi nimicitoare

Înconjurat de vremi nimicitoare, într-un popas de nimeni el dorit, stă jos un suflet... căci el este-un suflet, de-o mare azi zdrobire obosit.

De-o mână rece-i dus el în adancul, acolo unde-n lanțuri l-a legat, și spaima morții i-a umplut lui gura, să strige n-a putut... a încercat.

În lacăte se zbate dar durerea, de lanțuri până-n oase ce-au pătruns, îl fac să-ngenuncheze căci aude... nu mai striga de mine ești ascuns.

Se-ntinde sub o pătură de groază, de ea îi este plină viața sa, se zbate-n lanțuri dar el iar aude... oprește-te și nu mai încerca.

Ar vrea ca să se smulgă dar nu poate, din colții ce adânc l-au încolțit, nu poate nici măcar a sa privire, ca s-o ridice înspre infinit.

Înghețul i-ațintit în jos privirea, și pleoapele în el s-au aplecat, sleite de îngheț sunt de putere, în mare neputință le-a-mbrăcat.

Ooo... de-ar putea măcar numai odată, tăcerea lui să o avânte-n zbor, Acel care ascultă și tăcerea, îndată i-ar veni în ajutor.

Dar timpu-n care el se zbate astăzi, e-un timp bogat în negrul său trecut, în urmă să îl lase acest suflet, vre-o dată el în viață n-a putut.

L-a urmărit el pas cu pas pe cale, îl tulbura atunci când el găsea, acel suflet în gălăgia vieții, o clipă-n care el se odihnea.

L-a urmărit și-atunci trecutu-n viață, când stropi de fericire întâlnea, dar nu-l lăsa din ei să se hrănească, cu amintiri trecutul îl hrănea.

Dar azi el l-a împins spre nimicire, acel trecut ce-a fost cândva al său, acel trecut nemaidorit de suflet, căci sufletului i-a făcut doar rău.

L-a dus ca să cunoască azi adancul, de nimeni el dorit... e-ntunecat, în el și frica are-o mare teamă, căci nu exist-un loc ce-i luminat.

L-a dus în locul rece... gol de toate, tristețe-adâncă-i fir de bucurii, e locul unde moartea e prezentă, și cei a ei sunt cei ce sunt ei vii.

E locul unde nicicând nu pătrunde, nici pasărea nici aburul de nori, e locul unde numai al său nume, aduce-ntotdeauna reci fiori.

E locul unde viața nu e viață, vre-un vis ca să pătrundă n-ar putea, e locul unde glasul nu mai poate, a sufletului astăzi a striga.

E loc pustiu chiar și de vre-o speranță, în el de ea nicicând nu s-auzit, și astăzi acest suflet rătăcește, căci vre-o lumină el nu a zărit.

Să fie vre-o ieșire el nu știe, de este... să o vadă mult ar vrea, adâncu-ntunecat să nu-i mai fie, un loc de-odihnă-n care să mai stea.

Ar vrea să simtă cum o rază vie, în el pătrunde lui ca să îi dea, căldura dar și-acea lumină care, să-l scoată din adânc azi ar putea.

Ar vrea să vadă norii sus pe ceruri, căci din adânc ei azi văzuți nu sunt, ar vrea căci după nori este un soare, și după soare-i Cel ce este sfânt.

Ar vrea să simtă stropii mici de ploaie, în mijloc de furtună el ar vrea, să fie azi căci știe că furtuna, oprită este ea de cineva.

Pe marea tulburt-ar vrea să fie, în barca cârmuită înspre mal, de-Acela care poate chiar și marea, s-o potolească dar și orice val.

Ar vrea dar neputința grea îi este, un zid în fața lui azi ce s-a pus, și tot ce își dorește este visul, ce loc n-are-n adânc... el este sus.