Ghiocelul

Într-o zi de primăvară,
Din pământ a răsărit,
Ghiocelul ce de Domnul,
În pământ a fost sădit.

A deschis încet petala,
El gradina să cunoască,
Cea în care Împăratul,
A ales... să înflorească.

Era firav ghiocelul,
Ce abea a răsărit,
Nu știa că primăvara,
Și reptile a trezit.

Alb era el ca și neaua,
Și iubit de Dumnezeu,
Căci în jurul lui întruna,
Scutul Lui era mereu.

Mâna Sa întotdeauna,
De reptile-l apăra,
Care așteaptau o clipă,
Ghiocelu-a-l ataca.

Dar nu au putut vre-o dată,
Chiar de mic... firav era,
Căci Acel care-l sădise,
De-a lor guri îl apăra.

De-i rupeau câte-o petală,
El venea cu vindecare,
De-l trânteau... Acel din slavă,
El venea cu ridicare.

De îi aduceau vre-o teamă,
Sau poate vre-o întristare,
Domnul deschidea îndată,
Cerul... la el să coboare.

I-aducea doar bucurie,
Pace... liniște cerească,
Pentru ceruri ghiocelul,
El să crească... să-nflorească.

Căci ales a fost de Domnul,
Pentru-Mpărăția Sa,
Și pe el singur vre-o dată,
Pe pământ nu-l va lăsa.