Fereşte-mă, Doamne, de găini...

(1 Tesaloniceni 5,22)

Pe orişicine ai fi întrebat în sat, ar fi ştiut să-ţi spună cine-i domnul Stan,
Căci flori frumoase, specii nemaiîntâlnite găseai la el în orişicare timp din an.
Era ştiut şi-apreciat de toată lumea ca om deştept, cuminte, priceput.
Era grozav pasionat după noi plante, din cele care încă nu s-au mai văzut.

Şi tot umblând, dădu-ntr-o zi de-o floare, de-un geniu parcă supranatural.
Auzi aici! O floare carnivoră! Dar asta este extraordinar!
Plăti-ntr-o grabă tremurândă preţul mare şi înspre casă se-ndreptă cu pas zorit,
Fără să bănuie că-acel firav plăpând de iarbă îi va grăbi pretimpuriul vieţii lui sfârşit.

Ajunse-acasă. Şi în sera lui cea mai de seamă, în locul ce-l mai preţios şi mai păzit,
Punându-şi în valoare toată măiestria, minune-aceea a lui de floare şi-a sădit.
"Iubitul meu - neliniştita lui soţie îi zise într-o zi plângând cu-amar -
Nu vezi cum iarba asta te robeşte de nu mai ai de absolut nimic pe lume nici habar?"

Dar omul nostru nu mai auzea nicicum, căci floarea care la-nceput mânca
Furnici, ţânţari şi cărăbuşi şi muşte, acuma nici chiar cu găini n-o sătura.
Plângea nevasta lui, plângeau copiii, dar omul surd şi mut căra într-una
De-acuma câini şi oi şi-apoi viţei şi chiar şi vaci, le duse plantei carnivore una câte una.

Era slăbit şi nedormit şi nemâncat. Şi într-o zi urcând înalta scară
Să îşi hrănească planta care fu un fir plăpând de scai cândva, odinioară,
Privind în jos cum planta înghiţea nesăţioasă un picior de vacă mare,
Nefericitul om se prăbuşi şi el, hrănind cu însăşi viaţa lui nefasta floare.

Dacă încerc cumva să-ţi spun acuma că domnul Stan e poza dumitale,
Mă tem că ai să faci atac de cord, fiind jignit de o atare-asemănare.
Dar până să te-nfurii, stai o clipă şi-ascultă-mă, te rog, cu luare-aminte:
Este Isus, în taina vieţii tale, pe locu-ntâi, de tot şi de-orice mai-nainte?

Gândeşte-te adânc şi serios, creştine, căci planta asta foarte inocentă la-nceput,
Nu este-n viaţa ta de credincios decât aceea ce te-a făcut din dragostea întâi să fii căzut.
Nu trebuie să crezi neapărat acuma că e vreun lucru rău sau tare păcătos,
Căci tocmai asta-i culmea înşelării: eşti dus la rău prin ce e aparent nevinovat şi chiar frumos.

N-am văzut noi pe domnul Stan din poezie? Făcea păcat iubind o plantă rară?
Desigur, nu. Dar în momentu-n care iubirea asta face pe toate celelalte să dispară,
Atunci să ştii, oricât de inocentă-i floarea, devine pentru tine-o blestemată poartă,
Care-ţi deschide cărarea spre pieire şi înspre-o veşnică, nefericită soartă.

Deci poate fi un obicei sau căutare, ce n-are-n el nimica păcătos, nimica rău;
Sau pasiune pentru vreo plăcere mică, sau banul cheltuit pentru vreun gust al tău;
Sau poate-un timp, pe care-n loc a ţi-l petrece în a-L cunoaşte pe Isus prin Duhul Sfânt,
Ţi-l iroseşti cu buletin de ştiri, cu peisaje şi alte cele care ţin de-un blestemat pământ.

Orişice lucru, obiect, plăceri sau sentimente care te stăpânesc mai mult decât Isus;
Orişice practici care nu-L slăvesc pe Domnul, să nu te-nşeli: acelea nu-s de sus.
Şi-orişicât de multă-ndreptăţire ţi-ai aduce, oricât de mult ai vrea să demonstrezi că nu-i păcat
Iubind ce este-n lume, Domnu-ţi zice: "Suflete preacurvar şi necurat!"

Acuma-n încheiere, ţine minte: o floare! Ce poate fi mai nepătat?
Ce rău făcut-a bietul domn Stan - săracul -, iubind firavul firicel imaculat?
Ce a iubit însă mai mult, până la urmă, aceea a fost ce viaţa i-a-nghiţit.
Tu ce iubeşti mai mult ca orişice în viață? Să ştii: de-aceea fi-vei şi tu mistuit!