Din zorii dimineții

Chiar din zorii dimineții, până când încet apun,
Eu alerg numai spre Domnul, căci în față mie-un drum,
Mi-a deschis... s-ajung acasă, unde sunt eu așteptat,
De-al meu Tată, fie-ntruna-n veci de veci El lăudat.

Din apus... în miez de noapte, până când din nou răsare,
Ziua cu a Lui lumină, cu a ei mare splendoare,
Stau de veghe-ntotdeauna, căci nu vreau cumva să treacă,
Clipa când din cer coboară, cu prezența Sa-l meu Tată.

Căci atunci când El coboară, este-atât de minunat,
Orice gând... suspin... durere, pleacă toate dintr-o dat,
Nu simt nici-o întristare, nu simt nici singurătate,
Căci Acel ce se coboară, lângă El mă ține-aproape.

Când El vine, și un zâmbet pe-a mea față trist-apare,
El alungă orice stare, ce-mi aduce apăsare,
Chipul meu îl luminează, zâmbetul de El adus,
Căci Acel ce mi-l aduce, este Cel ce-i viu... Isus.

El e visul meu din noapte, este visul meu din zi,
Este tot ce eu în viață, îmi doresc mereu a fi,
Sub o aripă divină, în prezența Sa mereu,
De sunt fiu... vreau să fiu unul, care-i doar din Dumnezeu.

Ca să fiu din El eu astăzi, îl urmez oriunde-ar fi,
Chiar de-mi trece drumul vieții doar prin văi... nu voi opri,
Căci în vale-ntotdeauna, simt cum El din cer coboară,
Zidurile ce-s pe cale, cu-o suflare le doboară.

Nu vreau s-ațipesc vre-o dată, treaz să fiu mereu aș vrea,
Căci e-atât de minunată, viața în prezența Sa,
Chiar de-i grea... este ușoară, calea pe care pășesc,
Căci pe Cel ce mă conduce, mult eu astăzi îl iubesc.

Eu îl las să îmi conducă, pasul meu și-a mea privire,
Este Singurul ce-mi duce-a mea ființă-n nemurire,
Pe un braț ce-a fost odată, el în cuie pironit,
Ca să am eu astăzi viață, Doamne fii în veci slăvit.