LA CINCIZECIME

LA CINCIZECIME

E zi de sfanta Cincizecime.
E ziua ta, o, Sfinte Duh!
Coboara iar din inaltime
Cu snop de flacari in vazduh!
Trimite, Tata, iarasi norul,
revarsa sfantul Tau suvoi
si vino prin Mangaietorul!
Cobori la noi!

Te striga iar atatea glasuri,
copii cu sufletul devot.
Ni-i dor de-acele sfinte ceasuri
cand ne vorbeai de pe chivot.
Ni-i dor de ploaia revarsarii,
de semne-n cer si stalpi de fum.
O, nu lasa s-o dam uitarii!
Cobori si-acum!

Cu cat mai multi in largul zarii
Te chemam azi si te dorim
Ca-n ziua binecuvantarii,
Atuncea in Ierusalim!
Intr-o casuta ne-nsemnata
a fost pe lume-ntai sa vii.
Atunci erau o mica ceata,
azi mii si mii!

Abia se savarsise-n lume,
din indurarea Celui Sfant,
cea mai puternica minune:
supremul vietii legamant.
Isus, iubind dumnezeieste,
Se daruieste umilit:
El, Mare Preot ce jertfeste,
El, Miel jertfit.

Abia pornise vestea mare
c-a inviat din morti Iisus,
iar stropii jertfei salvatoare
se mai vedeau acolo sus…
Statea o cruce-n deal pustie
si gol mormantul, cum e scris,
si drumul catre vesnicie
era deschis.

Dar nu era putere-n lume,
izvorul tainic de minuni.
De-aceea staruiau anume
apostolii in rugaciuni.
Deodata-n blanda dimineata
se-aude-un vuiet din tarii,
din bolta cerului mareata
din vijelii.

Un tunet bubuie din slava,
peretii parca se desprind.
De zguduirea lor grozava
fiori de spaima te cuprind.
Se-aud rostogoliri si frangeri.
Si-n glas de tainice rostiri,
se-arata ceru-ntreg de ingeri
si de ostiri.

Vin scaparari de foc in fuga,
lumini din slava lui Iisus.
Cu bratele intinse-n ruga,
apostolii privesc de sus.
Un val de foc ca rupt din soare
din inaltimi s-a revarsat.
Si-o flacara spre fiecare
s-a indreptat.

O, cine ar putea sa spuna
ce dragoste-i va fi cuprins
de cand purtau acea cununa
ce pe vecie s-a aprins?
Ce freamat dulce si fierbinte!
Ce ganduri ce te nalta-n zbor!
Nici psalmii nu aveau cuvinte
cu mai mult dor.

Din pieptul lor si de pe buze
pornise glasul vietii noi:
cand mangaios ca din cobuze,
cand ca o trambita-n razboi.
Din piatra inimii pustie,
in cerul marii bucurii,
tasnise raul de-apa vie
spre vesnicii.

De-atunci cu undele-i bogate
El a pornit spre vai adanci,
cand revarsat prin sesuri late,
cand stavilit prin muchi de stanci,
turnand torente de iubire,
si-acel susupin in rugaciuni,
dand tuturor descoperire
si dand minuni.

O, rau de viata, de putere,
Tu, dar trimis de blandul Miel,
Tu celor orbi le dai vedere
Ca sa putem privi spre Cer;
prin Tine surzii-aud Cuvantul
si glas voios dai celui mut.
Iar cei ologi intreg pamantul
l-au strabatut.

Tu risipesti din lume somnul
ce tine sufletul ascuns.
Prin Tine noi vorbim cu Domnul
si tot prin Tine-avem raspuns.
Tu ne dai vise si vedenii,
ne dai cantari si ne vorbesti
in limbi apuse de milenii
sau ingeresti.

Tu aperi de-a ispitei soapte,
Tu usurezi atatea cruci.
Tu faci sa cante-n miez de noapte
pe cei cu gleznele-n butuci.
In clipe dragi de adorare
inalti pe multi de la pamant
si-nveti pe credinciosi sa zboare
spre Cerul sfant.

Iar astazi Tu ne dai de veste
prin porti strajerii veghetori
ca multa vreme nu mai este
pan-la-ntalnirea cea din nori.
Ca Noe-n vremile vechimii,
Ce indemna spre Dumnezeu,
Tu chemi, din ziua Cincizecimii,
Tu chemi mereu.

Curand se va opri izvorul.
Biserica se va-nalta.
Iar Duhul Sfant, Mangaietorul,
va fi luat si el cu ea.
O, cati in lume vor ramane
Cu inimile in vapai,
Stigand: - Nu ne lasa, Stapane,
suntem ai Tai!

Ce-I drept, nu Te-am urmat niciunde,
Ca-i greu cu valu-acestei vieti!
Si Domnul, vai, le va raspunde:
-Nu va cunosc cine sunteti!

De-aceea-n ceasul cel din urma,
Noi Te rugam, ca niste prunci:
Coboara peste-a noastra turma,
O, Duh din ceruri,
ca atunci.
Cum pasarile calatoare
invata puii lor sa zboare
spre-ai duce-n stolul calator,
coboara, Duhule de viata,
si da-ne aripi si ne-nvata
ca toti, in ziua cea mareata,
sa fim in zbor!
Sa fim in zbor!


amin