Munţii Noştri

Munţii Noştri

Munţii noştri cu-a lor arc
Splendid, încunună Ţara,
Şi-ale lor comori descarc
Oamenilor, - ce le-ncarc
Bucuroşi purtând povara.

Munţii înalţi şi împăduriţi
Cu-a lor cetină tot verde,
Spre cer urcă, - neclintiţi
Fiind de codri, - străjuiţi,
Frumuseţea a n-o pierde.

Giganţi falnici în ei poartă
Comori fel de fel, bogate,
Însemnate fiind pe hartă
Scrise pe-a timpului cartă,
În adâncuri stau păstrate.

Munţii-nverziţi, an de an,
Viaţa noastr-o desfătează
Prin farmecul vieţii uman,
Şi-admirându-i, simultan -
Conştiinţa ne-o ţin trează!

Dumnezeu Şi-a pus în ei
Despre Sine slava-I mare,
Ce-o-nţeleg, gândind acei
Prin mireasma dragostei
Ce cred forţa-I Creatoare.

Munţi şi dealuri, şi câmpii
Despre El toate vorbesc!
De priveşti, sunt mărturii
Pentru noi, ce suntem vii,
Şi-a Lui slavă, o vestesc.

O, cât de minunate-s toate
În lucrarea-I cea măreaţă,
Ce ne spun că sunt create
De Domnul ca bune foarte,
Bucurii pentru-a fi-n viaţă!

Flavius Laurian Duverna
29 februarie 2008