Amintire...

Amintire

Era un timp, când nu ştiam
Ce scop îşi are, viaţa în sine
Prin lacrimi multe şi suspine,
Atunci eu nu Te cunoşteam
Şi îndepărtat, eram de Tine!

Dar Tu, Te-ai îndurat, Isuse!
O! Şi m-ai cătat şi m-ai găsit
Când sufletul mi-era mâhnit,
Şi bucurii scumpe, nespuse,
În sufletu-mi gol, mi-ai sădit.

Şi-a fost atunci o viaţă nouă
Văzând că-mi eşti Mântuitor
Umplută de-al dragostei dor,
Ce lumina ca stropi de rouă
Când cerul n-are pic de nor.

Şi când cu zel şi cu ardoare
Toţi cei tudiţi şi împovăraţi
Prin jertfa sfântă fiind iertaţi,
Cu rugi fierbinţi, stăruitoare,
Sub jugul Tău erau chemaţi.

O! Cât aş da, să mai trăiesc
Sfintele clipe, în consacrare
Vestind iubirea Ta cea mare,
Mânat de dorul sfânt ceresc,
Să chem la Tine, pe oricare!

S-aud cum sfintele Cuvinte
Curg ca balsam vindecător
Turnat peste răni care dor,
Peste toţi cei ce iau aminte,
La-ndemnul cald şi salvator.

E vreme acum de cercetare
Că tot ce se vede-ntâmplând
Mai mult şi tare, ca oricând,
Spun că-s semne grăitoare
Al timpului sfârşit, marcând.

Să fiu ca sluga credincioasă
Ce-mparte zilnic hrana bună
În zel sfânt de-a fi împreună,
La toţi ai săi, iubiţi din casă
Şi-n timp de pace şi furtună!

Flavius Laurian Duverna
19 august 2007