Cuvânt strămoşesc

Se întorc în amurguri, între dor şi-amintire, părinţii...
Ei zâmbesc spre luminile ce-n ferestre le-am afişat
Şi cuvinte rostesc cum spuneau stihul vechi Mioriţei
Doar că nu se aud din obraznicul cânt predicat.

Dorul nostru n-ajunge să-ntâlnească şi slove bătrâne,
Amintrirea nu dă să citească vorbirile vechi,
Din întreaga-nserare ca avere ne mai rămâne
Cântecele uşoare gâdilinde plăcut prin urechi.

Îs strămoşii adânc necăjiţi că arhaic li-i glasul,
Iar voroava din basme nu mai sună aşa de modern,
Mai încearcă timizi să ne spună-o poveste frumoasă,
Dar poveştile lor în minciunile noastre se cern.

Inorogi şi cu cerbi sunt gătiţi să le ducă povara
Adunată cu grijă o trăire de veacuri în dor,
Îi invită senin cu brânduşele noi primăvara
Fiindcă florile ei se împacă cu vorbele lor.

Noi de-aici ne sluţim în cântările noastre uşoare
Ce nicicând nu vor şti ce înseamnă-o durere în piept,
Pentru noi se termină şi momentele de înserare -
Bezna doar ne-a cuprinde cu lănțugul ei înţelept.

Ne-om boci fără vers cu-exerciţii de plâns mutuale,
Ne-om mândri că uşor zăngăni-va-ne limba-n alt grai,
Ne-om păstra doar o basnă: că aşa cum suntem - doar o jale,
Cu o viaţă urâtă năvăli-vom cunună în rai.

Tac străbuni-ntristaţi că trecut li-i destinul şi veacul
Şi că muzica lor nu mai are aici vre-un folos,
O răscoală de frunze de aur din urma lor pleacă
Lăsând gol şi pustiu un oraş cu văzduh zgomotos.