Douăzeci de ani în urmă

Inima-mi în acareturi
A rămas fără cuvinte -
Piatra este dată-n lături
Și din suflet, și din minte.

Intră razele de Soare
În întunecimea morții
Aducând parfum de floare,
Alungând orbirea sorții.

Ies afară încă-n feșe
De lințoliu și de lege
Și cu ochii de cireșe
Pornesc lumea a-nțelege.

Nu îmi vine încă-a crede
După grota mucezită
Plaiul că-i atât de verde,
Primăvara înflorită.

Tot treceau pe lângă mine
Cât tronam încă mumie
Doar ecouri de suspine
Socotite poezie.

Calculându-mi iar sorocul
Din cântările de moarte
Îmbulzeam molatec locul
Cu științele de carte.

Socoteam cât viața trage
Cumpăna de la balanță,
Măsurând din colț în margini
Vreo distanță de speranță...

Iar acum... îmi pierd avântul
Și nu pot să-i spun de capăt:
Înflorirea și pământul
Nici în vis n-au cum să-ncapă!

Aș păși, dar mă încurcă
Încă pânze șerpuinde,
Fricile mă țin în furcă
De la merii din colinde.

Încă nu știam că Viața
Își deschise Nesfârșirea
Cu Puterea și Povața,
Cu-Nvierea și Iubirea!!!
Victor Bragagiu
victorbragagiu. blogspot. com