Soției

Și-au pierdut aurul teii
Toatele apar pătrunse
Că văd toamnele femeii
Așa bine de ascunse.

Cum trec fire de arginturi
Pletele de-abia văzute
Când nu le încurcă vânturi
Sărutând-o pe-ntrecute.

Cum apare-o zbârcitură
Mică, mică cât o rază
Lângă ochi ori lângă gură
În lumina de amiază.

Cercetează în oglindă
Căutând mereu cu teamă
Parcă ar dori să prindă
Ce n-ar vrea, dar ce o cheamă.

Mă privește-n sfiiciune
Cum o poate doar nevasta
Întrebând ca-n rugăciune:
„El nu vede oare asta?”

Îmi zâmbește ca șireata
Prinsă-n faptul de-amăgire
Nu cumva privesc la alta
Cu pretenții de iubire.

Eu i-am prins hâtria-ntreagă
Din cătarea ei sfioasă:
„Dintr-o lume tu-mi ești, dragă,
Cea mai tânără crăiasă.

Nu te-ncrede cum că rochii
Au cum toamna să-ți dispară
Căci te oglindești în ochii
Mei tot timpul primăvară.

Când te știu alături mie
Grijulie, fericită
Mulțumesc că pe vecie
Dragostea e dăruită.