Sub bolta serii, în apus

Sub bolta serii, în apus

A mai trecut încă o zi din viață.
Coboară soarele, lăsând bolta albastră,
Apune ușor, după un colț de deal,
În unde calde, înserarea în aval,
Ascunzând trena-i, pata purpurie;
Încet, încet, intrând în glie,
Unde un râu, cuminte, lin curge
Lăsând albe spume, în albe unde.
În unda valului, un susur răsună,
Parcă-i un plâns, parcă-i o rugă,
Și simt atunci o adiere, caldă, lină,
Pe furiș trece, ușor pe a mea frunte,
O boare de parfum din unde...
Sufletul trist, simt că mi-l umple.

Privesc spre cer, parcă simt șoapte,
Spunându-mi să privesc în sus,
Spre bolta gri, a serii în apus.
Știu, un ochi, mă privește-n-ascuns;
E Ochiul Sfânt al Domnului Isus.
Și aprind atunci un foc de rugă;
De DOR; - Pe Altarul Sfânt s-ajungă!
Lină, ca nopțile senine de vară,
Să se înalțe, prin umbra neagră
În ceasul rugii mele de seară.
Știu că, după al cerului alb nor,
Isus mă călăuzește, cu drag și dor,
Mă îndeamnă spre al Său izvor,
În zilele cu soare, și în nopți cu nor.

Simt când privesc de jos, cristalul
Măreț se plimbă printre stele.
Cu ochi de credință-mi văzul
Îl simt pe Domnul, printre ele
Cum stă neobosit, de veghe.
Și simt toată natura-n tăcere.
Iar izul parfumului de seară
Mă înviorează, în noaptea neagră.
Doru-mi împătimit îl trimit sus,
Spre cer, spre astrul neapus...
Simt, Cineva-I mereu cu mine,
De sus, privește blând cu iubire;
Trimit mulțumirea-mi sfioasă, caldă,
Știu că mă vede, în ceasul de seară.

De sus, cade discret roua pe flori,
Bobițe transparente, diamante-n zori.
Uimită, frumusețe, privirea-mi le urmărește,
Simt în ele parfumuri Dumnezeiești,
Ce-mi pune Domnul, în suflet, în tăcere
Scăldându-mi ochii, în lumini senine
De dragoste, și roua iubirii sfinte,
Ce S-a îngrijit, toată viața, să mi-o ofere
În nopțile negre, și cele cu lună plină,
Când candela inimii, îmi era aprinsă.
Trimit mulțumiri, rugi sfinte, arzătoare,
Ca roua limpede, pe a crinului floare.
Știu, Domnul, mi-o privește, mi-o adoră,
În ceasul rugăciunii mele de seară.