Cât de mare e harul ceresc!

În cântec de-albastru stelar,
Mă înalţ peste-al lumii hotar,
Cu luciri de argint mă îmbrac,
Mă lepăd de-angoasă şi trac,

Mă scutur sub valuri de frig
Şi mă tem şi încep ca să strig,
Stele cad, mă agăţ de hazard,
Pe pământ simt tăciunii cum ard,

Înc-un pas rătăcit într-un ieri,
Nu mai vreau împrejur luciferi,
Deznădejdi poleite…Mă frâng,
Se reflectă Sfinţenia şi plâng,

Luminos, chipul Tău Îl disting,
Mă proştern, chiar şi aştrii se sting,
Simfonii, act sublim, congruent,
Visul meu e real, convergent,

O clipă mai stau să-mi revin,
Te percep, eşti aici şi suspin,
Domnul meu, ai venit în sfârşit,
Ai intrat într-un spaţiu finit,

Azi timpul se-opreşte în loc,
Viaţa şi moartea e-un troc,
"Ce dai tu, ce dau eu... "îşi vorbesc,
Anii vieţii pe rând se topesc,

Dar cu Tine, Isuse Preasfânt,
Am intrat într-un nou legământ,
Nu mai simt legănarea de val,
Căci m-ai scos din vâltoare, la mal,

Lângă-o salcie ce plânge tacit,
Mă aşez şi privesc buimăcit,
Unduiri, clipociri îmi şoptesc:
“Cât de mare e harul ceresc!”

27/12/12, Barcelona- Lucica Boltasu